Deschiderea în două trepte

aharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, este imaginea frumoasă a unui creştin, credincios lui Dumnezeu în slujirea sa, şi umil înaintea Lui, chiar dacă nu toate visele lui au fost împlinite. A fost un soţ bun şi un preot credincios. Luca ni-i descrie, pe el şi soţia lui, Elisabeta, ca pe nişte oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu, care nu puteau fi acuzaţi de nerespectarea Cuvântului Domnului. Dimpotrivă, Zaharia, al cărui nume înseamnă „Iehova îşi aminteşte”, slujea cu bucurie şi smerenie înaintea Lui şi a poporului. Era un preot foarte respectat, care, fără nicio cârtire, îşi împlinea chemarea.

Totuşi, inima lui Zaharia, şi a Elisabetei, era întristată de faptul că soţia lui nu putea avea copii. Dacă aceasta era voia lui Dumnezeu, ei se supuneau cu bucurie. Lipsa împlinirii acestui vis nu i-a făcut lumeşti, nu i-a umplut de amărăciune faţă de Dumnezeu. Erau încrezători că Acela care ştie totul nu greşeşte. Nu credeau că vor avea vreodată vreun urmaş, dar lucrul acesta nu-i făcea necredincioşi faţă de Dumnezeu. Mai mult, erau deja la o vârstă înaintată, şi posibilitatea de-a avea un copil era restrânsă, dacă nu chiar anulată.

Viaţa lui Zaharia se desfăşura într-o rutină sfântă: slujirea la templu, viaţa de familie şi rugăciunea continuă pentru un urmaş, în ciuda şanselor umane potrivnice. Aceste lucruri dovedesc că Zaharia era un preot care iubea pe Domnul şi credea în El.

Apoi a intrat în scenă Dumnezeu. Nu la timpul dorit de Zaharia sau Elisabeta, ci la vremea rânduită de El. Era vremea potrivită pentru ca Domnul să primească toată gloria. Dumnezeu nu a trâmbiţat ziua aceasta, ci a ales o zi, care, în ochii oricărui om, era banală.

Zaharia slujea, aşa cum făcuse şi cu o zi, o săptămână, o lună, sau cu ani înainte, Domnului. Şi Gabriel, puternicul lui Dumnezeu, i s-a arătat. Prin Gabriel, Dumnezeu i-a deschis lui Zaharia inima faţă de planul măreţ al lui Dumnezeu, când acesta i-a spus: „cererea ta a fost ascultată” (Luca 1:13).

… Cererea? Zaharia a ştiut imediat despre care cerere e vorba, pentru că el o înălţa în fiecare zi, fiind chiar gata să nu primească niciodată un răspuns pozitiv, dacă aceasta ar fi fost spre gloria lui Iehova.

Pentru o clipă inima credincioasă şi smerită a lui Zaharia s-a pierdut în calcularea şanselor de reuşită din punct de vedere omenesc şi s-a cuibărit în el îndoiala. Urmarea a fost că i-a fost închisă gura. Muţenia lui Zaharia a avut ca scop cucerirea completă a inimii sale. El era un om drept, dar şi drepţii se pot îndoi, mai ales atunci când se cere credinţă pentru propria viaţă. „Mie să mi se întâmple aşa ceva?”, se întreba, poate, Zaharia. El citise despre astfel de situaţii în Vechiul Testament. Ştia că Dumnezeu a făcut aceasta pentru alţii. Dar inima lui a fost surprinsă de faptul că aşa ceva ar fi posibil şi în viaţa lui. I-a fost închisă gura pentru ca inima lui să fie „arestată” de dragostea lui Dumnezeu şi să se încreadă în îndurarea lui Dumnezeu. În tot timpul până când urma să se nască copilul, Zaharia urma să tacă şi să mediteze la un singur lucru, numele băiatului: Ioan, adică „Domnul este îndurător”. Acesta era adevărul care trebuia să copleşească inima lui Zaharia. Aceasta era prima treaptă a deschiderii de care avea nevoie Zaharia: deschiderea inimii faţă de Dumnezeu. Îndurarea lui Dumnezeu era cauza cererii sale ascultate. Ioan urma să fie un har venit din îndurarea lui Iehova, nu o răsplată! Când s-a născut copilul, inima lui Zaharia era de multă vreme biruită de îndurarea Domnului. Şi Elisabeta era convinsă de acest lucru.

Când s-a cerut să dea nume copilului, contrar tuturor opiniilor şi tradiţiilor, Zaharia i-a dat numele ales de Domnul. De acum, inima lui era stăpânită de îndurarea lui Dumnezeu.

Acesta a fost momentul celei de-a doua deschideri. După ce inima i-a fost deschisă spre înţelegerea îndurării lui Dumnezeu, i s-a deschis şi gura. Cu ce scop? Nu pentru ca Zaharia să se laude cu toată profunzimea cunoştinţelor şi devoţiunii sale, ci pentru ca să-L binecuvânteze pe Dumnezeu. Vorbirea lui Zaharia nu a fost doar corectă, ci binecuvântată. Dumnezeu îi cucerise inima întâi şi apoi îi deschise gura, iar gura lui Zaharia nu mai putea să facă altceva decât să comunice minunăţia îndurării lui Dumnezeu. De acum, Zaharia vestea neîncetat că tot ceea ce se întâmplase este: „datorită adâncului îndurării Dumnezeului nostru” (Luca 1:78).

Inima lui Zaharia se deschisese spre îndurarea lui Dumnezeu, iar acum gura lui i se deschise, pentru ca prin ea să binecuvânteze adâncimea, înălţimea, lungimea şi lăţimea acestei îndurări glorioase.

Aceasta este deschiderea în două trepte de care creştinii de azi au atât de mare nevoie. Cei mai mulţi dintre noi vorbim mult, chiar despre Dumnezeu, dar nu despre îndurarea Lui. De ce? Pentru că inima noastră nu este deschisă la mesajul Lui, la Cuvântul Lui. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne deschidă inimile, chiar dacă lucrul acesta va duce, pentru o vreme, la amuţirea noastră. Dumnezeu nu are nevoie de palavragii fără inimă! Dacă inima noastră nu cunoaşte îndurarea lui Dumnezeu, gura noastră nu o poate lăuda.

Odată ce inima noastră este deschisă şi este copleşită de profunzimea îndurării Sale, gura noastră va fi deschisă pentru a o lăuda neîncetat.

Avem nevoie de această deschidere în două trepte! Are Dumnezeu acces la inima ta şi apoi la gura ta?

Exprimă-ţi părerea completând următorul formular: