uzim adesea despre biserici în care par să se petreacă lucruri extraordinare. Oamenii sunt vindecaţi de boli şi invalidităţi. Oamenii vorbesc în limbi noi pe care nu le-au învăţat. Sunt acestea dovezi că bisericile respective sunt adevărate biserici Nou Testamentare? Face Biblia lumină asupra acestui subiect important?

Potrivit cu Marcu 16:17-18, Isus a spus:

Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi.

Sunt aceste afirmaţii menite să se aplice numai în primul secol, sau sunt valabile şi în ziua de azi?

Vindecare miraculoasă

În primul rând trebuie să facem distincţie între lucrarea miracolelor şi făcătorii de miracole. Dumnezeu poate face orice doreşte, în orice moment, câtă vreme ceea ce face este în acord cu natura Sa sfântă. Cred că Dumnezeu nu numai că poate, dar şi înfăptuieşte miracole astăzi, însă nu prin intermediul făcătorilor de miracole. Daţi-mi voie să vă dau două exemple.

Verişoara mea avea un cancer foarte agresiv, inoperabil. M-am rugat ca Dumnezeu să o ia repede acasă ca să nu fie nevoită să sufere. Astăzi medicii nu mai găsesc nici o urmă de cancer. Ea spune că a fost vindecată deoarece Dumnezeu a auzit rugăciunile mamei sale, şi eu sunt de acord cu ea.

Un coleg misionar s-a îmbolnăvit de boala Creutzfeldt-Jakobs a cărei cauză medicii cred că este consumarea de carne alterată. Comunitatea medicală consideră această boală ca fiind universal fatală. Mulţi s-au rugat pentru el. După mai multe luni de suferinţă a început să-şi revină. Astăzi este perfect sănătos şi duce o viaţă normală. În mod clar Dumnezeu a lucrat un miracol.¹

Modelul biblic

Aceste două exemple nu sunt similare cu miracolele înregistrate în Biblie. Să vă dau un exemplu din Biblie pentru a face comparaţia. Fapte 3:1-10 prezintă vindecare unui olog. Luca ne spune că omul fusese olog din naştere. Acest miracol are practic două părţi. Întâi i s-au întărit tălpile şi gleznele. (verset 7). Apoi a putut să umble şi să sară. (verset 8). Oamenii care nu au umblat niciodată înainte trebuie să înveţe să meargă. Chiar şi cei care au umblat înainte, dar au suferit accidentări grave, adesea trebuie să înveţe din nou să meargă. Procesul necesită timp. Acest miracol are două caracteristici comune celorlalte miracole biblice: a fost instantaneu şi complet.

Să comparăm acest miracol cu cele două exemple ale mele de mai sus. Nici unul din exemplele moderne nu s-a produs imediat. Ambele au necesitat un proces pe o durată de câteva luni. Nimeni nu i-a spus vreuneia dintre cele două persoane: În numele lui Isus din Nazaret fii vindecat.” Se înregistrează cazuri rare în care bolnavi de cancer experimentează ceea ce se numeşte remisiune spontană, cu alte cuvinte cancerul dispare pur şi simplu fără a exista vreo explicaţie medicală. Acest lucru se întâmplă când alţii se roagă şi când nu se roagă nimeni. Pentru vindecarea ologului din naştere nu este posibilă nici o explicaţie naturală.

Aşadar întrebarea la care trebuie să răspundem nu este dacă Dumnezeu poate şi lucrează miracole astăzi, ci dacă miracolele pe care Dumnezeu le face astăzi sunt asemenea celor înregistrate în Biblie. Foloseşte Dumnezeu semne şi minuni pentru a arăta cine are adevărul în zilele noastre? Eu cred că răspunsul este nu, iar motivele urmează.

Ce spune Biblia despre continuarea semnelor şi minunilor?

Versetele citate deja din Marcu par suficient de clare. Vom putea spune cine sunt adevăraţii credincioşi prin semnele pe care le vor putea face. Dar chiar aşa să fie? În întreaga istorie a bisericii situaţiile în care s-au produs asemenea semne sunt atât rare cât şi discutabile în ce priveşte autenticitatea lor.

Să privim la istoria biblică. Găsim doar trei perioade în care miracolele au fost frecvente. Când copiii lui Israel au ieşit din Egipt şi au intrat în Ţara promisă Dumnezeu a făcut multe miracole prin Moise, Aaron şi Iosua. Ilie şi Elisei au făcut multe miracole. În vremea lui Isus şi a apostolilor, miracolele au fost frecvente. În prima şi a treia dintre aceste perioade Dumnezeu introducea un nou program. Prin faptele miraculoase El arăta că revelaţia nouă ce era dată provenea cu adevărat de la El. În a doua perioadă Israel era pe cale să fie convertit la închinarea la Baal.

Pe de altă parte, lista uriaşilor spirituali care nu au făcut niciodată un miracol este atât lungă cât şi impresionantă. De exemplu, Isus însuşi a mărturisit despre cât de mare era Ioan Botezătorul: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” (Matei 11:11).Şi totuşi „Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta, era adevărat.” (Ioan 10:41). Câţi dintre patriarhi, dintre regii evlavioşi sau profeţii din Israel au fost făcători de minuni? Foarte puţini.

După ce enumeră miracolele asociate cu eroii credinţei din Vechiul Testament, Evrei capitolul 11 schimbă tonul la mijlocul versetului 35. Până la sfârşitul versetului 38, scriitorul enumeră diferite tipuri de suferinţe şi atrocităţi de care Dumnezeu nu i-a scăpat pe alţii. Potrivit versetului 38, lumea nu a fost vrednică de aceşti bărbaţi şi femei. Ei nu erau inferiori din punct de vedere spiritual pentru că nu au făcut miracole. Ei şi-au demonstrat credinţa prin îndurarea victorioasă a încercărilor.

Din moment ce primii creştini credeau că Isus Cristos se putea întoarce în orice moment, ei nu s-au gândit foarte mult la cum va arăta creştinismul în secolele următoare. De exemplu Pavel credea că va fi în viaţă la întoarcerea lui Cristos. (1 Tesaloniceni 4:17).

Evrei 2:3-4

Cel mai bun loc unde să găseşti dovezi că intenţia lui Dumnezeu a fost ca semnele şi minunile să înceteze după trecerea primei generaţii de creştini se află într-o carte scrisă de cineva care nu a fost apostol şi care a scris după ce majoritatea apostolilor erau deja morţi. Noul Testament conţine două astfel de cărţi: Evrei şi Iuda. Evrei 2:3-4 abordează subiectul semnelor şi minunilor.

Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!

Ce putem învăţa din aceste versete? Întâi faptul că scriitorul nu era unul care L-a auzit pe Domnul, ci unul care a auzit ceea ce Domnul a spus de la urmaşii Domnului, la fel ca şi cei cărora li se adresa. Apoi, Dumnezeu a întărit veridicitatea celor raportate de cei ce l-au auzit pe Domnul prin miracole. Cuvântul tradus „întărea mărturia lor” este un participiu care exprimă o acţiune ce se petrece în acelaşi timp cu verbul principal („a fost adeverită” din versetul 3). A continuat următoarea generaţie de creştini (care îi includea atât pe autorul cărţii Evrei cât şi pe cititorii săi) să facă minuni?

Poate că versetul nu spune „nu” în mod direct, dar în mod clar implică acest lucru. Problema de care se ocupă cartea Evrei este aceea a creştinilor evrei care erau ispitiţi să se întoarcă la iudaism. Cartea este plină de dovezi ale faptului că creştinismul este superior sistemului din Vechiul Testament şi de avertizări cu privire la consecinţele întoarcerii la vechile căi. Capitolele unu şi doi arată superioritatea lui Cristos faţă de profeţii din Vechiul Testament şi faţă de îngeri. Capitolele următoare arată superioritatea lui Cristos faţă de Moise şi faţă de sistemul preoţesc şi de jertfe din Vechiul Testament.

În Evrei 2:3 scriitorul spune că cititorii nu au nici o scuză să nu cunoască planul lui Dumnezeu de mântuire. Acest plan a fost spus de Domnul. A fost confirmat de urmaşii Săi. Dumnezeu a întărit adevărul a ceea ce urmaşii au spus prin semne şi minuni astfel încât cititorii să ştie că mesajul venea cu adevărat de la Dumnezeu.

Dacă semnele şi minunile au continuat în următoarea generaţie de creştini, aici era locul cel mai potrivit să se spună acest lucru. Iudaismul nu a produs semne şi minuni. Având în vedere mesajul general al cărţii, e greu de înţeles de ce, dacă miracolele au continuat să apară, acest fapt nu a fost menţionat undeva în cartea Evrei. Faptul că scriitorul nu pretinde să facă minuni el însuşi este de asemenea foarte semnificativ. Dumnezeu a confirmat mesajul urmaşilor Domnului prin semne şi minuni. Odată ce mesajul lor a fost scris şi prima generaţie de creştini a trecut, nu mai era nevoie de semne şi minuni.

Isus Cristos este acelaşi

Cineva ar putea argumenta că semnele şi minunile trebuie să continue deoarece Isus Cristos „este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). Este de asemenea adevărat că Dumnezeu „a făcut lumile” prin Fiul Său. Literal, Dumnezeu a „trasat veacurile” prin El – adică, Dumnezeu a planificat cursul istoriei prin Isus Cristos. Din moment ce Dumnezeu lucrează prin „legile naturale” în majoritatea timpului în istoria umană şi doar rar prin miracole (aşa cum am arătat anterior în istoria biblică), ne-am aştepta ca miracolele realizate în vremea apostolilor să fie foarte rare dacă Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.

Şarlatani

Cred că Dumnezeu vindecă cu adevărat ca răspuns la rugăciune, dar „vindecătorii prin credinţă” sunt o cu totul altă problemă. Vindecătorii prin credinţă pretind să poată vindeca exact precum Apostolii o făceau în primul secol. Haideţi să admitem că Dumnezeu poate vindeca pe oricine vrea El, când vrea El. Întrebarea este: lucrează El astăzi prin făcătorii de minuni cunoscuţi ca „vindecători prin credinţă”?

Oamenii care suferă de boli şi invalidităţi devin adesea disperaţi în găsirea alinării şi ajutorului. O întreagă clasă de răufăcători se folosesc de acest fapt. Ei oferă medicamente şi tratamente false, adună bani după care părăsesc oraşele atunci când leacul lor miraculos nu funcţionează. Falsurile religioase funcţionează într-o manieră similară. Dacă ai credinţă şi dai bani, ei te vor vindeca de boală. Mai mulţi vindecători prin credinţă faimoşi au fost demascaţi ca fiind necinstiţi şi chiar imorali. Demascarea necinstei lor face rău chiar şi lucrărilor creştine oneste, deoarece lumea nu face distincţie între lucrările false şi cele veritabile.

Ar trebui să ne amintim de asemenea că Biblia vorbeşte despre „minuni mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:9; vezi şi Matei 24:24; Apocalipsa 13:13-14). Satan poate să facă minuni sau minuni aparente pentru a înşela.

Credincioşi sinceri

Cunosc oameni care în mod sincer cred că Dumnezeu face azi minuni în acelaşi mod în care a făcut în vremea apostolică. Cum rămâne cu pretinsele miracole reale realizate de creştinii sinceri?

Putem clasifica bolile în două mari categorii: boli organice (sau funcţionale) şi neorganice (sau psihosomatice). Ca exemple de boli organice putem enumera cancerul, pneumonia, oasele rupte, tot felul de boli provocate de microorganisme. Bolile neorganice sunt mai greu de legat de o cauză fizică specifică. Migrenele ar fi un exemplu de astfel de boală. Majoritatea vindecărilor raportate ce aceşti vindecători prin credinţă fac parte din a doua categorie. Vindecările înregistrate în Biblie făceau parte din prima categorie (boli organice). Cinci medici creştini au investigat o lucrare de vindecare din Leeds, Anglia. Ei nu au găsit nici măcar un singur exemplu clar de vindecare a unei boli organice.²

Poate aţi auzit raportări despre vindecarea unor boli organice şi chiar despre oameni înviaţi din morţi, aşa cum şi eu am auzit. În fiecare caz, raportul vine de la cineva care cunoaşte pe cineva care cunoaşte pe cineva care a fost martor la vindecare. Mărturii directe şi de încredere sunt dificil, dacă nu chiar imposibil de găsit.

Vindecă Dumnezeu în mod miraculos? Da. Foloseşte El azi vindecători prin credinţă? Nu.

Vorbirea în limbi neînvăţate anterior

A doua întrebare majoră se referă la vorbirea în limbi neînvăţate anterior de vorbitor. Bisericile carismatice şi penticostale pretind (1) că vorbirea în limbi noi a fost o experienţă obişnuită a creştinilor din primul secol, (2) că acest fenomen era un semn al botezului Duhului (o experienţă specială ce urma mântuirii) şi (3) că ceea ce fac ei azi este identic cu ceea ce s-a întâmplat în biserica primului secol. Mă voi ocupa pe rând de fiecare din aceste afirmaţii.

A fost vorbirea în limbi neînvăţate anterior de vorbitor un lucru obişnuit în primul secol?

Întâi de toate, cartea Faptele Apostolilor este o carte istorică. Faptul că această carte înregistrează ceva nu înseamnă că intenţia lui Dumnezeu este ca acel lucru să se întâmple în mod obişnuit. În ziua Cincizecimii, ucenicii au vorbit în mod clar în limbi pe care nu le învăţaseră înainte, dar au văzut şi limbi ca de foc şi au auzit un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic. Ultimele două evenimente nu s-au repetat.

În al doilea rând, cartea Faptelor nu demonstrează în mod clar că vorbirea în limbi noi era o experienţă obişnuită pentru primii creştini. Luca ne spune în mod direct că anumiţi oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au învăţat anterior doar în trei ocazii: Fapte 2, 10 şi 19. Fiecare situaţie a fost unică în felul ei. Prima reprezenta începutul bisericii. În a doua situaţie Duhul Sfânt le-a arătat creştinilor evrei că neamurile puteau fi mântuite fără să aibă vreo legătură cu respectarea ritualurilor legii lui Moise. În a treia situaţie, unii dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul aveau doar o înţelegere parţială a venirii lui Cristos datorită informaţiei limitate. Ei aveau nevoie de ajutor în a face trecerea de la predicarea pregătitoare a lui Ioan la împlinirea în Cristos.

Luca înregistrează numeroase cazuri în care ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, dar acestea trei sunt singurele situaţii în care menţionează limbi noi. Am putea presupune că ori de câte ori s-a produs umplerea cu Duhul Sfânt în Fapte, ucenicii au vorbit în limbi noi. Poate fi adevărat acest lucru, dar nu este decât o presupunere. Biblia nu afirmă niciunde acest lucru.

Singurul loc unde mai este menţionată vorbirea în limbi noi este 1 Corinteni 12-14, unde Pavel îşi exprimă îngrijorarea cu privire la abuzul în folosirea darurilor spirituale. Noul Testament menţionează vorbirea în limbi noi în doar trei cărţi: Marcu, Fapte şi 1 Corinteni. Dacă vorbirea în limbi a fost o faţetă importantă a creştinismului primului secol, atunci scriitorii Noului Testament o menţionează surprinzător de puţin.

Este vorbirea în limbi neînvăţate anterior de vorbitor un semn al botezului Duhului?

Pretenţia că vorbirea în limbi noi este semnul că o persoană a primit botezul Duhului are două aspecte. Primul aspect este că vorbirea într-o limbă neînvăţată anterior este semnul botezului Duhului Sfânt. Al doilea este că cei ce o experimentează sunt mai spirituali şi au o bucurie mai mare decât ceilalţi. Petru a spus în Fapte 11:15 că

Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei [casa lui Corneliu] ca şi peste noi la început.

Acest lucru i-a amintit de cuvintele Domnului

Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt. (verset 16)

În ambele situaţii credincioşii au vorbit în limbi noi (Fapte 2:4; 10:44-46).

Vorbirea în limbi noi a însoţit în mod sigur botezul Duhului în aceste două situaţii, însă aceste evenimente au fost obişnuite sau neobişnuite? Fapte este o carte istorică, aşa cum am observat mai sus. Comentariile din epistole sunt adesea de mare ajutor în interpretarea evenimentelor din Fapte. Pavel spune în 1 Corinteni 12:13 că toţi creştinii din Corint au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. În versetul 30 al aceluiaşi capitol, el întreabă dacă toţi vorbesc în limbi. Răspunsul evident la întrebare este nu, tot aşa cum şi răspunsul la celelalte întrebări din seria de versete 29 şi 30 este nu.

Din moment ce toţi creştinii sunt botezaţi cu Duhul Sfânt şi nu toţi creştinii vorbesc în limbi pe care nu le-au învăţat anterior, înseamnă că vorbirea în limbi neînvăţate anterior nu este un semn indispensabil al botezului Duhului.

Este vorbirea în limbi neînvăţate anterior sau alt dar spiritual spectaculos un semn de spiritualitate?

Darurile spirituale spectaculoase nu erau un semn de spiritualitate în primul secol. Biserica din Corint afişa daruri spirituale spectaculoase, inclusiv vorbirea în limbi neînvăţate anterior, mai mult decât orice altă biserică despre care avem informaţii. Cu toate acestea biserica era departe de a fi o biserică spirituală. În 1 Corinteni 3:1 Pavel spune că nu le-a putut vorbi „ca unor oameni duhovniceşti” ci „ca unor oameni lumeşti”. El adaugă în versetul 3: „Pentru că tot lumeşti sunteţi”.

O adolescentă vioaie pe care am cunoscut-o cândva a participat la întâlnirile noastre de tineret deoarece biserica ei nu avea un astfel de grup. Pastorul nostru de tineret a început să fie îngrijorat de direcţia în care mergea viaţa ei, şi a împărtăşit aceste îngrijorări cu părinţii fetei. Ei l-au întrebat pe pastorul de tineret dacă el a vorbit vreodată în limbi aşa cum ei făceau în biserica lor. El a răspuns că nu. Atunci ei au spus că din moment ce fiica lor vorbise în limbi noi, ea trebuie să fie mult mai avansată spiritual. Au insistat că pastorul nu avea nici un drept să o critice. Peste câteva luni era însărcinată şi necăsătorită la 16 ani. Dacă acea familie nu ar fi presupus că vorbirea în limbi noi este un semn de superioritate spirituală, sfatul unui pastor de tineret evlavios ar fi putut împiedica acest păcat tragic.

Este fenomenul modern al vorbirii în limbi noi la fel ca cel din primul secol?

Dacă fenomenul modern al vorbirii în limbi noi nu este la fel ca cel practicat în primul secol, vorbirea modernă în limbi noi nu are nici o legitimitate biblică. De dragul clarităţii, voi numi ceea ce se întâmplă în adunările carismatice moderne VL. Să comparăm VL cu înregistrarea Noului Testament.

În mod clar, în ziua Cincizecimii, ucenicii au vorbit în limbi umane cunoscute. Potrivit cu Fapte 2:6-11, oameni din diferite naţiuni au auzit despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu în propriile lor limbi. Petru a spus că ceea ce a văzut în casa lui Corneliu era ca ceea ce s-a întâmplat „la început”(Fapte 11:15).

Apărătorii VL recunosc faptul că ceea ce fac ei nu este la fel cu ceea ce s-a întâmplat în Fapte atunci când argumentează că există de fapt două feluri de vorbiri în limbi noi în Noul Testament: limbi umane cunoscute vorbite în Fapte şi o limbă cerească sau devoţională care apare în mod obişnuit în serviciile lor de închinare. 1 Corinteni 13:1 menţionează într-adevăr limbi ale îngerilor, dar Pavel nu sugerează că el chiar ar fi putut vorbi aceste limbi ale îngerilor. Pur şi simplu el arată spre superioritatea dragostei faţă de orice fel de dar spiritual.

Vern S. Poythress, care este atât un învăţat al Noului Testament cât şi un lingvist bine pregătit, a scris în Westminster Theological Journal o analiză a unei cercetări actuale a VL. Deşi tonul articolului simpatizează cu VL, el admite (1) că oricine poate fi învăţat VL fie că este credincios sau nu, (2) că cei ce practică VL nu pot face diferenţa între VL religioasă şi nereligioasă şi (3) că acelaşi fenomen apare şi în alte religii.³ Dacă VL trebuie învăţată şi dacă oricine o poate practica, fie că este credincios sau nu, VL nu poate fi în acelaşi timp un dar miraculos al Duhului Sfânt. VL nu poate dovedi nimic despre starea spirituală a vorbitorului sau despre veridicitatea crezurilor celui ce vorbeşte.

Daţi-mi voie să vă propun două experimente la care să vă gândiţi. Întâi, mergeţi la o întâlnire carismatică unde are loc VL şi spuneţi ceva într-o limbă pe care o cunoaşteţi, dar pe care nimeni altcineva din grup nu o cunoaşte. Apoi aşteptaţi ca cineva să interpreteze ce aţi spus şi vedeţi dacă interpretează corect. Apoi, mergeţi la o întâlnire carismatică şi spuneţi-le liderilor că vreţi să aflaţi dacă ceea ce fac ei vine cu adevărat de la Dumnezeu. Spuneţi-le că veţi spune ceva într-o limbă pe care nimeni de acolo în afară de dumneavoastră nu o cunoaşte ca să vedeţi dacă ei interpretează corect ceea ce spuneţi. Vă vor da voie să faceţi acest lucru, sau vă vor spune să plecaţi?

De ce sunt întrebările cu privire la vindecările miraculoase şi VL, semne şi minuni, aşa de importante?

Cei ce caută semne şi minuni pun adesea experienţa personală mai presus de învăţătura biblică. Problema nu este numai că ceea ce cred este contrat cu ceea ce spune Biblia, ci că, pentru ei, ceea ce spune Biblia nu este important. Isus a spus că „un neam viclean şi prea curvar cere un semn” (Matei 16:4; vezi 1 Corinteni 1:22-24). Isaia abordează problema semnelor miraculoase când spune

„La lege şi la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta. (Isaia 8:20)

Testul adevărului este Cuvântul lui Dumnezeu, nu un semn miraculos.

Ceva mai bun

Care lucrare a lui Dumnezeu este mai măreaţă: o vindecare miraculoasă, sau capacitatea de a îndura suferinţa şi chiar moartea în mod victorios? Deşi majoritatea dintre noi am prefera prima variantă, eu cred că răspunsul se găseşte în a doua. Pavel a spus că se bucură în slăbiciuni „ca puterea lui Hristos să rămână în” el (2 Corinteni 12:7-10). Dumnezeu şi-a arătat puterea într-un mod mai măreţ folosindu-l pe Pavel în slăbiciunile sale decât dacă l-ar fi vindecat.

Dumnezeu face azi multe lucrări care sunt mult mai uimitoare decât vorbirea în limbi neînvăţate anterior sau vindecarea. Dumnezeu aduce pace în familii în care nu au existat decât conflicte. Reface căsnicii. Izbăveşte de obiceiuri păcătoase distructive. Dă puterea de a trăi în victorie spirituală. Dar cel mai minunat dintre toate este că dă o nouă viaţă spirituală bărbaților şi femeilor, băieţilor şi fetelor, le iartă păcatele şi le dă viaţă veşnică.

Poţi avea în inima ta miracolul unei noi naşteri spirituale dacă îţi recunoşti păcătoşenia şi dependenţa ta totală de iertarea lui Dumnezeu. Poţi primi această nouă viaţă punându-ţi încrederea în Isus Cristos şi ceea ce El a făcut murind pe cruce pentru păcatele tale (Romani 6:23; 2 Corinteni 5:21; Romani 10:9-10).

________________________
¹ Vezi From Strength to Strength, Our Testimony of God’s Healing, Don and Jill Vanderhoof, Greenville, SC, USA: Ambassador Emerald International, 2002.
² The Healing Promise, Richard Mayhue, Eugene, Oregon, USA: Harvest House Publishers, 1997, pp. 76-78. Merită să observăm că multe religii false raportează „vindecări” de acelaşi fel ca cele din bisericile carismatice.
³ “Linguistic and Sociological Analyses of Modern Tongues-Speaking: Their Contributions and Limitations,” Westminster Theological Journal 42/2 (1980) 370-372. Accesat pe internet aici în 6 decembrie 2008.

Puteţi citi online acest articol în limba engleză la http://hungaryhearts.com/?p=531

cum când încheiem această serie de articole, aş vrea să vă încurajez să recapitulaţi tot materialul şi să memoraţi acrostihul de mai jos. Deşi nu este la fel de important ca memorarea Bibliei, este important ca noi, în calitate de credincioşi nou testamentali, să păstrăm aceste distinctive. Recitiţi introducerea acestei serii din primul articol. Amintiţi-vă cine sunt baptiştii, sau cel puţin cine ar trebui să fim.

B – Biblia ca autoritate
A – Autonomia bisericii locale
P – Preoţia credincioşilor
T – Două ordonanţe (Botezul şi Cina Domnului)
I – Libertatea sufletească individuală
S – Membri salvaţi ai bisericii
T – Două slujbe în biserică (Pastorul şi Diaconii)
S – Separarea bisericii de stat

Dumnezeu a creat trei instituţii. În Geneza 2:20-25 Dumnezeu a creat familia. Aceasta este unitatea de bază a întregii societăţi. A fost creată înainte de căderea în păcat. După potopul din Geneza 6, Dumnezeu a pus bazele guvernării (Geneza 9). Rolul guvernării este acela de a controla răul din societate. Pentru aceasta, guvernarea a primit puterea de a lua viaţa unei persoane, şi nu găsim niciunde în Biblie anularea acestui drept. A treia instituţie pe care Dumnezeu a creat-o este biserica. Biserica, sau trupul lui Cristos, este o entitate nou testamentară. Ea a fost înfiinţată de Isus Cristos. (Matei 16:18). Nu exista în Vechiul Testament şi nu va mai fi prezentă pe pământ după răpire. Pentru noi, cei care trăim în perioada dintre Vechiul Testament şi răpire, „biserica” se manifestă prin adunări locale de credincioşi botezaţi care caută să manifeste gloria lui Cristos. Ca baptişti noi credem că este imperios necesar să menţinem distincţia dintre biserică şi guvernare. Această distincţie nu are la bază doar motive practice ci şi un principiu biblic.

Walter A. Pegg în cartea „Historic Baptist Distinctives”, enumeră patru tipuri de relaţii între stat şi biserici. Primul tip este acela în care „biserica” este deasupra şi controlează statul. În lumea de azi nu ştiu dacă ţări precum Italia şi Spania practică acest tip în sens absolut, dar în multe ţări catolice putem găsi sisteme foarte apropiate de acesta. Şi, deşi Islamul nu poate fi inclus în discuţia noastră despre biserici, în ţările islamice religia controlează fiecare detaliu al vieţii în cultură şi societate. Al doilea tip de relaţie menţionat de domnul Pegg este acela în care biserica şi statul sunt la acelaşi nivel. Cu alte cuvinte, avem biserici de stat aprobate în mod oficial, aşa cum întâlnim în majoritatea ţărilor din Europa. Şi în România există o paralelă a acestui sistem, în sensul în care există un număr limitat de religii organizate în mod legal. Baptiştii independenţi nu se numără printre ele. Al treilea tip de relaţie apare atunci când religia se află sub controlul statului. Întâlnim această situaţie în ţările totalitariste. România a experimentat această situaţie în trecutul apropiat. Al patrulea tip de relaţie este acela al unei biserici libere într-un stat liber. Bisericile sunt libere de orice fel de control din partea statului, iar statul, deşi are creştini implicaţi în procesul politic, este liber de presiunea de a guverna potrivit cu ceea ce dictează o anume religie. Acesta este idealul; un guvern care se concentrează în direcţia menţinerii unei societăţi libere astfel încât oamenii să poată să-L slujească şi să I se închine lui Dumnezeu potrivit cu ceea ce ei cred. Deşi noi, în calitate de baptişti avem convingeri ferme despre cum trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu şi care este singura sursă de adevăr cu privire la Dumnezeu, suntem la fel de ferm convinşi că nici un om nu poate fi forţat să ne accepte credinţa împotriva voinţei sale. De aceea, de-a lungul istoriei, baptiştii au luptat pentru libertatea fiecărui individ de a practica credinţa pe care şi-a ales-o.

Cel mai clar şi puternic motiv din Noul Testament care susţine această distincţie se găseşte în Matei 22:21 şi Marcu 12:17. Aceste pasaje paralele care descriu acelaşi eveniment arată clar că guvernul are slujba sa şi biserica are slujba ei. Nici una nu trebuie să se amestece în treburile celeilalte. Domeniul lui „Cezar” se ocupă de funcţionarea societăţii în ce priveşte afacerile şi comerţul, menţinerea păcii, apărarea de duşmani, pedepsirea nelegiuirii (Romani 13:1-7). Guvernul trebuie să menţină libertatea de care biserica are nevoie pentru a funcţiona fără piedici. Guvernul nu ar trebui să favorizeze vreodată o anumită grupare. Adevăraţii baptişti s-au opus totdeauna oricărui tratament preferenţial pentru un anume grup religios, chiar şi atunci când grupul favorizat este reprezentat de baptişti. În anii de început ai SUA, baptiştii i-au influenţat pe George Washington şi James Madison să scrie constituţia în aşa fel încât toate religiile să aibă aceleaşi drepturi. Pentru aceasta nu trebuie ca statul să fie ateu. Guvernul nu trebuie să înlăture orice formă de exprimare religioasă publică pentru a fi „neutru”. Însă exact acest lucru se întâmplă astăzi în America.

Poate nu este necesar să fie spus acest lucru, dar este important ca noi să recunoaştem interesul guvernării în binele populaţiei. Când construim clădiri pentru biserici sau tabere, guvernul are autoritatea şi responsabilitatea să supervizeze anumite aspecte ale proiectului. Dacă ei spun că trebuie să facem anumite lucruri pentru a asigura sănătatea şi siguranţa celor ce vin la serviciile bisericii sau în tabără, atunci trebuie să ne supunem. Cred că înţelegeţi că mă refer la facilităţile fizice, nu despre conţinutul a ceea predicăm şi predăm. Experienţa noastră în acest domeniu, prin renovarea Taberei Bucuriei, este o mărturie a înţelegerii pe care o avem în acest domeniu. Conducerea de aici a investit mult în împlinirea noilor standarde impuse după intrarea României în Uniunea Europeană. Au fost investiţi bani şi muncă fizică doar pentru că guvernul a spus că anumite lucruri trebuie făcute într-un anume mod. Datorită acestui fapt avem o mărturie bună înaintea inspectorilor. Ei înţeleg că facem ceea ce facem pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru a fi împlinitori a ceea ce Cuvântul Său ne învaţă despre relaţia noastră cu autoritatea civilă. Datorită acestui fapt, persoane reprezentând autorităţile şi-au exprimat aprecierea faţă de lucrarea de aici. Avem o mărturie bună înaintea lui Cezar. Asta e bine.

Domeniul „bisericii” are de a face cu aspectele spirituale. Nu trebuie să dezvolt prea mult acest subiect. Ştim că avem de împlinit „Marea trimitere” (Matei 28:19-20). Ştim că „biserica” este stâlpul şi temelia adevărului. (1 Timotei 3:15). Ştim că trebuie să predicăm „tot planul lui Dumnezeu”. (Fapte 20:27). Trebuie să şi recunoaştem că există probleme publice despre care, deşi mulţi spun că sunt probleme politice, noi ştim că sunt în primul rând probleme spirituale şi de aceea creştinii ar trebui să ia poziţie. Exemple în acest sens sunt avortul, căsătoriile homosexuale, educaţia copiilor, etc.

Cum rămâne cu responsabilitatea creştinului ca individ faţă de guvernare? Ce trebuie să facă creştinul raportat la guvernarea sub care trăieşte? În primul rând trebuie să recunoască faptul că prioritatea sa este faţă de Dumnezeu: Fapte 5:29; Coloseni 1:10, 18. Întotdeauna trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de om. Totuşi, trebuie să fim foarte precauţi atunci când decidem să nu ne supunem unei autorităţi aşezate de Dumnezeu. Neascultarea faţă de stat ar trebui să intervină doar atunci când guvernarea face imposibilă ascultarea de Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi nu ne aflăm într-o situaţie în care să luăm astfel de decizii. Alte lucruri pe care Biblia ne spune că trebuie să le facem în calitate de creştini aflaţi sub autoritate guvernamentală este să plătim impozite, să respectăm conducerea (Romani 13:7), să ne rugăm pentru liderii guvernamentali (1 Timotei 2:1,2), să respectăm atât legile ţării cât şi legile lui Dumnezeu (Fapte 24:16).

Poate cineva se întreabă dacă îi este permis unui creştin să se implice în politică. Adică, poate un adevărat creştin să candideze pentru un post politic şi să slujească guvernul fără a-şi compromite credinţa? Se pare că în lumea de azi acest lucru ar fi foarte dificil. Dar exemplele biblice ale lui Iosif şi Daniel care au slujit, ambii, guverne extrem de păgâne, ne arată că este posibil. Dacă un creştin cu adevărat serios simte chemarea de a fi implicat în guvernare, slavă Domnului – şi roagă-te pentru el! Dar trebuie să adaug că dacă un pastor crede că vrea să ocupe o funcţie politică, acest lucru este între el şi Dumnezeu. Dar acel pastor trebuie să ştie că în acest fel se coboară de la o chemare înaltă şi că nu poate să slujească biserica proprie şi guvernul în acelaşi timp. Să-şi dea demisia din biserică iar biserica să-şi găsească un bărbat care-i va împlini nevoile spirituale fără o minte şi o inimă împărţită.

O biserică liberă într-un stat liber este idealul biblic. Nu sunt multe locuri pe pământ unde să fie împlinit acest ideal. Cu toate acestea putem să ne slujim Dumnezeul şi să-I împlinim voia, deoarece ştim că orice autoritate de pe pământ este aşezată de Dumnezeu pentru a împlini voia Sa. Putem să ne bucurăm şi să ne odihnim în acest adevăr.

ceastă distinctivă a bisericilor baptiste este un subiect ce poate acoperi multe pagini. Pe lângă folosirea de bază a cuvintelor implicate şi descrierea celor două slujbe, există calificări pentru fiecare dintre ele şi există şi sistemul de guvernare al bisericii în care funcţionează cele două slujbe. Din motive practice, acest articol nu va aborda toate aceste aspecte în detaliu.

Să începem cu slujba de pastor. Există trei cuvinte folosite pentru a descrie această slujbă. Primul cuvânt este „episcopos”. El descrie activitatea unui om care supraveghează un grup de lucrători. Este folosit în Fapte 20:28; Tit 1:7; 1 Petru 2:25; Filipeni 1:1 şi 1 Timotei 3:2.

Următorul cuvânt folosit de Duhul Sfânt pentru a descrie slujba de pastor este „presbuteros” sau „bătrân”. El descrie un om care conduce peste alţii asemenea unui preşedinte. Conţine şi ideea conducerii activităţii unui grup de oameni. Se găseşte în 1 Timotei 5:17; Fapte 11:30; Fapte 20:17-20; Tit 1:5-7; 1 Petru 5:1-4.

Al treilea cuvânt este „poimen”. Se găseşte doar o singură dată în Noul Testament şi îl identifică pe pastor în calitate de păstor al turmei (Fapte 20:28). O altă formă a acestui cuvânt este „poimnion” care însemnă „turmă”. Verbul este „poimaino” care înseamnă „a hrăni”.

Se pune următoarea întrebare – aceste trei cuvinte se referă la trei slujbe diferite sau doar la o singură slujbă? Fiind atenţi la context şi la folosirea cuvintelor este uşor de răspuns la această întrebare. Când Pavel le-a predicat, în Milet, bătrânilor din Efes (Fapte 20:17-28), a folosit toate cele trei cuvinte. El i-a numit pe bărbaţii din Efes prezbiteri (v. 17), le-a spus că Duhul Sfânt i-a pus episcopi (supraveghetori) peste biserică (v. 28), şi le-a poruncit să hrănească turma. (v. 28). Mai mult, în Tit 1:5-7, Pavel foloseşte cuvintele „prezbiter” şi „episcop” în mod interschimbabil. Tit trebuia să aşeze „prezbiteri în fiecare cetate” (v. 5). Apoi îi numeşte pe prezbiteri „episcopi” (v. 7). Petru foloseşte toate cele trei cuvinte ca să descrie aceeaşi slujbă în 1 Petru 5:1, 2. Îi numeşte prezbiteri (v. 1), le spune să păstorească turma lui Dumnezeu (v. 2), şi să supravegheze biserica (v. 2).

Având în vedere cuvintele pe care Duhul Sfânt a ales să le folosească, şi observând modul în care le-a folosit, singura concluzie rezonabilă este că aceste cuvinte se referă la aspecte diferite ale aceleiaşi slujbe, nu la slujbe diferite în biserică. Bisericile Ortodoxă, Catolică, Episcopaliană, Prezbiteriană şi Metodistă greşesc. Fiecare a creat un sistem ierarhic al autorităţii care nu numai că nu este biblic ci şi răpeşte autonomia bisericii locale.

Deşi Noul Testament nu afirmă acest lucru în mod clar, se pare că Duhul Sfânt a avut un motiv pentru a folosi trei titluri diferite pentru aceeaşi slujbă. Pare clar că un singur titlu nu era suficient pentru a descrie slujba pastorului. Ca păstor el se îngrijeşte de turmă. Slujba lui nu este aceea a unui dictator. El trebuie să-i hrănească pe credincioşi din Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 20:20, 27, 28). Trebuie să protejeze oile (Fapte 20:29, 30). Ca episcop este chemat să-şi exercite darurile, discernământul şi înţelepciunea pentru a ajuta biserica în împlinirea scopului de a-L glorifica pe Dumnezeu, de a evangheliza lumea şi de a edifica credincioşii. De asemenea este chemat să călăuzească biserica în toate activităţile (afacerile) inevitabile datorită faptului că trebuie să lucrăm în această lume. Pastorul care are oameni care să-l ajute în acest domeniu este cu adevărat binecuvântat. Printr-o administrare bună pastorul se va elibera de ceea ce nu este important pentru el pentru a face ceea ce este cel mai important, propovăduirea Cuvântului şi rugăciunea (Fapte 6:1-4). Ca prezbiter, el este văzut ca un om matur şi înţelept cu experienţă în viaţa creştină. Acest termen nu limitează slujba la cei cu vârstă înaintată, ci mai degrabă vorbeşte despre maturitate care vine prin experienţă în viaţa creştină.

Există două cuvinte care descriu lucrarea pastorului – predicator şi învăţător. (Fapte 20:20, 25, 27; 1 Timotei 3:2; 5:17; Tit 1:9; Evrei 13:7). Responsabilitatea principală pentru predicare şi învăţare a credincioşilor în biserica locală se află pe umerii pastorului acelei biserici locale.

Cum decidem cine va fi pastorul unei biserici locale? Urmăm exemplul înregistrat în Biblie. În Fapte 14:23 sunt aleşi pastori. În Tit 1:5 Pavel i-a spus lui Tit să rânduiască „prezbiteri în fiecare cetate” Cuvântul „rânduiască” (ordineze) vine din grecescul „cheirotonesantes” care înseamnă „să desemnezi pe cineva votând prin ridicarea mâinii”. Cu alte cuvinte, lui Tit i se spune să ajute biserica locală să-şi aleagă propriul păstor prin vot. Pavel şi Barnaba au ajutat biserica să identifice candidaţii calificaţi, dar biserica a trebuit să aprobe recomandările lor. Practica prin care un pastor este trimis într-o biserică locală de către biroul naţional al unei denominaţiuni nu are niciun suport biblic.

Slujba de diacon nu este mai puţin importantă sau spirituală, dar scopul ei este unul diferit. A.T. Robertson arată că „diacon” (dia-konos) înseamnă efectiv „cu praf”. Imaginea este a unui om care ridică praful în alergarea sa de a sluji. Este o slujbă de cinste (1 Timotei 3:13).

Deşi în acest pasaj nu este folosit cuvântul, Fapte 6:1-7 descrie rolul principal al unui diacon. Diaconii sunt oameni spirituali care ajută în principal la împlinirea nevoilor materiale ale bisericii. Este imposibil ca biserica să funcţioneze bine fără diaconi evlavioşi. Aceşti bărbaţi trebuie să îndeplinească o serie de calificări enumerate în 1 Timotei 3:8-12. Ce lipseşte din această listă, când o comparăm cu calificările pastorului, este cerinţa ca ei să aibă capacitatea de a preda (1 Timotei 3:2). Dar, din nou, trebuie subliniat că diaconii trebuie să fie oameni spirituali. Cineva poate fi un om de afaceri foarte bun, poate fi un constructor excelent, poate fi inteligent în ce priveşte finanţele, dar dacă nu este un om evlavios, spiritual, care corespunde calificărilor şi creşte în Cristos, atunci nu este potrivit pentru a sluji.

Există două slujbe în biserică. Altele nu există. Unele biserici, inclusiv unele biserici baptiste au şi o a treia slujbă. Au slujba pe care o numesc „prezbiter”. Justifică existenţa acestei slujbe prin folosirea pluralului în mai multe pasaje (1 Timotei 5:17; Tit 1:5; Iacov 5:14). Făcând acest lucru, aceşti fraţi eşuează în a recunoaşte mai multe adevăruri. Primul este folosirea cuvântului, aşa cum am explicat mai sus, cu privire la slujba de pastor. Apoi nu recunosc implicaţiile „conciliului de la Ierusalim” din Fapte 15. Când discuţiile între părţile implicate s-au încheiat, pastorul bisericii, Iacov, a dat o soluţie înţeleaptă. Făcând acest lucru el a arătat grija sa ca păstor pentru evreii mântuiţi. De asemenea a recunoscut nu numai diferenţele culturale dintre evrei şi neamuri, dar şi libertatea pe care o avem în Cristos şi sfârşitul legii pentru cei ce sunt în Cristos. Iacov a fost cu adevărat un pastor înţelept. Fără îndoială că unele biserici aveau mai mulţi pastori. Cu siguranţă Iacov avea mai mulţi asistenţi. Există unii care încearcă să susţină că biserica lor era condusă de un comitet de prezbiteri, şi toţi erau egali. John MacArthur este un exemplu binecunoscut. El pretinde să fie unul între mai mulţi egali. Adevărul este că John MacArthur este „mai egal” decât alţii. Puteţi să-mi spuneţi numele vreunui alt prezbiter din biserica sa?

Acest subiect ne conduce cu uşurinţă la altul, sistemul de guvernare al bisericii. Cum îşi desfăşoară biserica activitatea, cum se iau deciziile? Acest lucru depăşeşte cadrul acestui articol, dar daţi-mi voie să spun câte ceva despre practicile bisericilor baptiste. Termenul pe care noi îl folosim este „conducere congregaţionalistă”. Fiecare biserică locală este o entitate democratică. Puterea în biserică este în mâinile membrilor bisericii locale. Cristos este Capul bisericii locale iar pastorul este „sub-păstor”. Nu există comitet de prezbiteri, nu există nici un „comitet”. Adunarea poate, dacă doreşte, să delege autoritatea pastorului în a lua diferite decizii, pentru a nu împovăra întreaga adunare cu întâlniri prea frecvente pentru detalii minore. Adunarea poate delega autoritate limitată şi diaconilor, şi adesea face acest lucru. Aşa cum biserica a ales diaconi în Fapte 6 şi le-a dat o slujbă specifică, aşa fac şi bisericile baptiste de azi.

Lista pe care Pavel ne-o dă legat de calificările pastorului şi diaconilor este interesantă de studiat. Dar depășește cadrul acestui articol. Ambele slujbe aduc o responsabilitate mai mare şi o judecată mai aspră asupra celor ce slujesc în aceste slujbe. Este o mare bucurie şi onoare să-L slujeşti pe Domnul în oricare dintre cele două slujbe. De asemenea este o mare bucurie şi onoare să-L slujeşti pe Domnul alături de aceşti bărbaţi care au fost chemaţi de Dumnezeu la o slujbă specifică. Cinsteşte-ţi pastorul. Respectă-ţi diaconii. Slujeşte-L pe Domnul alături de ei.

otrivit Bibliei nu există decât două feluri de oameni – mântuiţi şi nemântuiţi. Sau, ca să folosim cuvintele apostolului Ioan – copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului (1 Ioan 3:10). Având acest adevăr în minte, este important să determinăm cine poate fi membru al unei biserici locale.

De-a lungul istoriei, baptiştii au susţinut că numai credincioşii născuţi din nou pot fi membri ai unei biserici locale. Această poziţie este în contradicţie cu cea a unor grupuri care au practici ne-scripturale. Iată trei erori predominante:

1. Membralitate prin botezul copiilor. Această practică are la bază ideea că botezul îndepărtează păcatul original. Această erezie a fost iniţiată de Augustin şi este practicată de catolici.

2. Membralitatea prin botez care regenerează (mântuieşte) sufletul. Martin Luther a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea acestei doctrine false. Mulţi luterani menţin şi azi această poziţie. Practic, mulţi baptişti acceptă şi ei această poziţie. De câte ori nu aţi auzit pe cineva dând data botezului ca dată la care a fost mântuit?

3. Membralitatea prin participarea la „Legământul harului”. Această învăţătură reformată afirmă că la botez devii membru al bisericii iar apoi, când treci prin Confirmare / Prima comuniune, devii un membru activ. Din păcate, regenerarea nu este necesară.

Există multe biserici baptiste care, cel puţin teoretic, nu sunt de acord cu nici una dintre erorile de mai sus dar totuşi, în mod practic fac acelaşi lucru. Am văzut oameni care au devenit membri într-o biserică baptistă mergând în faţă în urma unei invitaţii, semnând un formular şi declarând cu uşurinţă că ei cred în Isus (vezi Iacov 2:19). În multe biserici poţi deveni membru la fel de uşor precum devii membru într-o grupare civică. Însă ce ne învaţă Biblia?

În primul rând este clar că în primul secol numai oamenii mântuiţi erau membri ai bisericii (Fapte 2:40-47; în special versetul 47). Duhul Sfânt, prin Petru, ne învaţă că biserica este o „casă duhovnicească” formată dintr-o „preoţie sfântă” care aduce jertfe spirituale „plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”. (1 Petru 2:5). Numai un credincios născut din nou se califică pentru aceasta!

În al doilea rând, ne întoarcem la cuvântul „eclesia” pe care l-am discutat într-un alt articol. Acest cuvânt face referire la o adunare, a cărei temelie este pusă de Cristos şi care este parte a planului veşnic al lui Dumnezeu (Matei 16:18; Efeseni 3:8-11). Acesta este un grup răscumpărat prin sângele lui Isus (Fapte 20:28). Membrii acestui grup sunt numiţi „sfinţi” (1 Corinteni 1:2; Efeseni 1:1). Numai cei ce au fost mântuiţi pot face parte cu adevărat din biserica locală.

Ultima afirmaţie din paragraful precedent ne conduce la următoarea învăţătură. Natura scopului şi lucrării bisericii locale nu poate fi împlinită decât de membrii mântuiţi. „Marea trimitere” este o poruncă pentru credincioşi (Matei 28:19-20, Marcu 16:15). Cum pot evangheliza cei nemântuiţi lumea? Nu pot! Este imposibil. Dar să punem o altă întrebare. Aţi văzut vreodată un grup de „creştini” venind din America, făcând fapte bune (jucându-se cu orfanii, construind case, dăruind haine şi medicamente, etc.) şi în toate acestea să nu se observe nicio roadă sau dorinţă spirituală? Eu am văzut asta de multe ori. Cum este acest lucru posibil? Este posibil deoarece de multe ori ei sunt membrii ai unei biserici care nu este altceva decât un club social religios iar ei înşişi nu sunt mântuiţi. Isus a spus că Satan şi toate forţele lui nu vor putea să biruiască biserica. Însă această afirmaţie nu poate fi adevărată dacă biserica este plină de copiii diavolului (Matei 16:18; 1 Ioan 3:10). Cei nemântuiţi sunt sub controlul lui Satan (Efeseni 2:2-3). Este imposibil ca ei să fie implicaţi în bătălia spirituală împotriva lui Satan.

Un alt lucru ce trebuie observat este că în Apocalipsa 2:20 biserica locală din Tiatira a fost mustrată pentru că a tolerat necredincioşi în rândurile ei. În Iuda 4 se vorbeşte despre necredincioşi care au invadat biserica locală. În 2 Corinteni 6:14 – 7:1 Pavel prezintă mai multe contraste în ce priveşte relaţia dintre cei credincioşi şi cei necredincioşi. Dumnezeu cere ca biserica să fie sfântă. Este imposibil să nu vedem faptul că Noul Testament ne învaţă că numai credincioşii născuţi din nou ar trebui număraţi între membrii unei biserici locale.

În al treilea rând, şi ultimul, membralitatea într-o biserică nu este opţională pentru cel credincios. Evrei 10:25 ne spune clar că orice copil al lui Dumnezeu născut din nou trebuie să facă parte dintr-o adunare locală. Isus a murit pentru biserică (manifestată prin biserici locale; Efeseni 5:25-32). Numai prin participarea în biserica ta locală poţi fi echipat pentru lucrare, edificat în trupul lui Cristos, poţi ajunge la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, un om complet, matur „la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos”, stabil în doctrină, învăţând adevărul în dragoste şi crescând în toate lucrurile (Efeseni 4:11-16). Toate acestea sunt imposibile pentru cel nemântuit.

După ce am spus toate aceste lucruri se poate pune următoarea întrebare: „Cum devine cineva membrul unei biserici locale?” Având în vedere istoria României şi la precauţiile pe care multe biserici au trebuit să le ia înainte de 1989, această întrebare poate primi mai multe răspunsuri diferite. Eu am înţeles că multe biserici (dacă nu toate) considerau necesar să nu-i accepte cu repeziciune ca membri pe cei ce se declarau credincioşi. Eu nu am calitatea de a judeca practicile bisericilor aflate sub o persecuţie ca cea experimentată de România. Totuşi, este important să căutăm în Biblie răspuns pentru fiecare situaţie. Având în vedere afirmaţia de mai sus şi învăţătura clară că fiecare credincios trebuie să fie membru al unei biserici locale, semnul întrebării rămâne cu privire la momenul în timp. Deşi cartea Faptele Apostolilor este o carte istorică şi de tranziţie, ea ne dă nişte indicii în ce priveşte răspunsul la această întrebare. În capitolul 2 versetul 47, cei ce erau mântuiţi erau adăugaţi la biserică în aceeaşi zi. Asta însemna că erau botezaţi imediat după ce Îl mărturiseau pe Cristos ca Mântuitor personal. Acest lucru ar putea părea să sprijine „creştimismul la cheie” (eng. easy believe-ism) şi intrarea rapidă în membralitate, dar nu este aşa. În acea cultură, a-L mprturisi pe Isus ca fiind Mesia cel crucificat şi Mântuitorul înviat, însemna o cale rapidă de a te exclude din societate, de a-ţi pierde slujba, de a fi respins de familie. Persecuţia care însoţea mântuirea elimina majoritatea mărturisirilor false. Dar chiar şi atunci, existau oameni în biserică care nu erau atât de spirituali (sau poate chiar nemântuiţi) pe cât doreau ca ceilalţi să creadă despre ei (Fapte 5:1-11). Cu toate acestea, este bine ca bisericile să urmeze cât de îndeaproape posibil modelul biblic. Nu există nici un indiciu pentru o perioadă de aşteptare, pentru un timp în care pastorul să evalueze mărturisirea ta. De fapt, o astfel de practică poate fi foarte periculoasă. Este foarte uşor ca pastorul şi alţi membrii să devină judecători ai inimii. Este foarte uşor ca noul credincios să se concentreze să fie plăcut oamenilor, mai degrabă decât lui Dumnezeu.

Această distinctivă baptistă nu poate fi aplicată în mod perfect. Deşi încercăm, nu este posibil să menţinem membralitatea bisericii perfect curată. Şi asta deoarece primirea de membri este un eveniment spiritual practicat de oameni supuşi greşelii. Nu întotdeauna vom discerne corect fiecare situaţie. Uneori oamenii cred cu adevărat că sunt mântuiţi, mărturisesc în mod clar „experienţa mântuirii”, dar mai târziu, după ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi au o înţelegere mai bună, îşi dau seama că au greşit şi că de fapt nu sunt mântuiţi. Eu cunosc o astfel de situaţie. Un bărbat a crescut într-o biserică baptistă din Uniune, ca adolescent a mărturisit că L-a primit pe Cristos, a fost botezat iar apoi ca adult a fost implicat în plantarea unei noi biserici. Cu toate acestea, nu a fost mântuit până când nu a fost provocat în ce priveşte prezenţa roadei în viaţa sa. Domnul l-a mântuit într-un mod minunat iar azi el plantează o biserică într-o altă ţară.

Această discuţie poate continua cu multe întrebări de tipul „dar dacă?”. Vreau să închei cu un gând legat de cei necredincioşi din biserică. Deşi nu acceptăm în cunoştinţă de cauză necredincioşi ca membri în biserica locală, uneori ei devin membri. Dumnezeu a dat o soluţie şi pentru când se întâmplă acest lucru. Disciplina bisericii (Matei 18) este dată pentru pedepsirea celui ce greşeşte şi pentru protejarea mărturiei bisericii. Membrul nemântuit din biserică îşi va manifesta uneori adevărata natură spirituală într-un asemenea mod încât vor trebui parcurşi toţi cei trei paşi ai disciplinării. Dumnezeu se va ocupa de problemă potrivit cu metoda stabilită de El. Dacă cel necredincios nu are un comportament care să aducă asupra sa disciplinarea bisericii, atunci nu facem nimic. Isus Cristos ştie cine este al Lui şi cine este al diavolului.

ceasta este cea de-a cincea afirmaţie, din cele opt, pe care le-am pus sub titlul „Distinctivele baptiste”. Este similară celei de-a treia afirmaţii care a avut de-a face cu preoţia credinciosului. Similaritatea se găseşte în principal în învăţătura Bibliei cu privire la responsabilitatea individuală înaintea lui Dumnezeu în contrast cu responsabilitatea colectivă.

Acest adevăr, responsabilitatea individuală în contrast cu cea colectivă, nu este în general înţeles de către cei dominaţi de sistemele religioase opresive. Există un fals confort în ideea responsabilităţii colective. Pentru o vreme, ea ţine departe sentimentul responsabilităţii personale, permiţându-i individului să trăiască fără preocupare cu privire la părerea lui Dumnezeu despre el… „Mântuirea sa este problema preoţilor”… Numai că acest confort fals nu duce decât la separarea eternă de Dumnezeu, Cel care cheamă indivizii la salvare şi la sfinţenie.

Înainte de a defini distinctiva, vreau să privim la învăţătura Bibliei despre acest adevăr pentru ca mai apoi să observăm nişte avertizări cu privire la abuzarea acestui adevăr.

Înainte ca Dumnezeu să lucreze cu evreii ca naţiune, El a lucrat cu oamenii ca persoane individuale. Adam şi Eva au avut o relaţie personală cu Dumnezeu şi, de asemenea, erau responsabili înaintea Lui în mod personal (Genesa 3). Chiar şi Lucifer a fost tratat individual când s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu (Isaia 14:12-15). După ce Dumnezeu a separat naţiunea lui Israel, El a continuat să cheme oamenii, în mod individual, să ia decizii pentru ei înşişi şi familiile lor cu privire la ascultarea lor de lege (Iosua 24:15).

Acest adevăr este mult mai evident în Noul Testament. Scriptura îi cheamă pe oameni să-L aleagă pe Cristos în vederea mântuirii (Matei 7:13; Ioan 3:16-19; 1 Corinteni 5:18-6:2; Apocalipsa 22:17). Indivizilor li se spune că pot cunoaşte voia lui Dumnezeu (Ioan 7:17). Dumnezeu porunceşte oamenilor (ca indivizi, nu ca grupuri colective) să se pocăiască deoarece există stabilită o zi a judecăţii (Fapte 17:24-31). Creştinii vor da socoteală lui Dumnezeu, individual, cu privire la vieţile lor (Romani 14:12). Paul afirmă acest adevăr din nou în 2 Corinteni 5:10 unde ne spune nouă, credincioşilor, că vom apărea înaintea Scaunului de judecată al lui Cristos şi vom fi judecaţi, nu în calitate de membri ai unui grup religios, ci de indivizi care dau socoteală despre relaţia lor personală cu Dumnezeu.

Pe baza adevărului prezentat mai sus, putem să definim acum „libertatea sufletească individuală”. Deşi poate fi afirmată în diferite feluri, libertatea sufletească individuală este dreptul şi responsabilitatea fiecărui individ, mântuit sau nemântuit, să creadă orice doreşte cu privire la Biblie, închinare şi credinţă. Aceasta este adevărata libertate religioasă. Nici un om nu poate fi forţat să accepte că acele lucruri pe care le crede sunt false. Fiecare persoană este încurajată să cerceteze Biblia pentru a determina adevărurile conţinute în ea (Fapte 17:11). Acest lucru este în conflict direct cu multe religii majore (musulmanii, catolicii, ortodocşii). Adevăraţii baptişti nu au forţat niciodată asupra altora convingerile lor. De fapt, adevăraţii baptişti au luat poziţie în favoarea drepturilor altora de a crede diferit de ei. Noi nu am forţa niciodată un musulman să accepte credinţa noastră. Dar, am face tot ce ne stă în putinţă să convingem un musulman de eroarea religiei sale şi să-l accepte pe Iesus Cristos ca Mântuitor personal. În final, decizia de a accepta sau respinge învăţătura Bibliei trebuie să vină din inima persoanei.

O aplicare a acestui adevăr putem observa în Marcu 10:17-22. Iesus i-a vorbit unui tânăr. Tânărul a respins învăţătura lui Iesus şi a plecat. Iesus nu a încercat să-l oprească şi nici să-l forţeze să accepte adevărul.

Istoria este plină de evenimente tragice care au avut loc din cauza nepracticării libertăţii sufleteşti individuale. Violentele expansiuni musulmane care au ajuns până în sudul României, Cruciadele, Inchiziţia catolică… acestea şi multe alte astfel de evenimente sunt încălcări ale unei cerinţe biblice şi anume ca fiecare persoană să poată alege ceea ce crede.

Un scriitor a rezumat poziţia istorică baptistă spunând că Noul Testament nu a fost dăruit de Dumnezeu unui anumit grup de oameni ca aceştia să poată controla cunoştinţa celorlalţi. Biblia este dăruită, în totalitatea ei, tuturor oamenilor în mod egal. Ea nu este dată pastorului în nici un fel de mod superior faţă de modul în care este dată oricui altcuiva care o citeşte. Oricine are o Biblie este obligat s-o citească, s-o studieze şi să-şi conducă viaţa pe baza ei. Noi nu suntem sclavi mintali ai unui sistem religios controlat de om. Dimpotrivă, fiecare dintre noi suntem sub directa călăuzire a Duhului Sfânt, El lucrând cu noi în ceea ce are de-a face cu Dumnezeu şi Cuvântul Său (1 Corinteni 2:9-14).

Cu toate acestea, adevărul acesta îşi are limitele lui. Şi anume, libertatea sufletească individuală nu-mi permite să fac orice vreau, fără să mă gândesc la ceilalţi, fără să-mi recunosc responsabilitatea faţă de autoritatea bisericii locale şi fără să fiu preocupat de ceea ce este comportament creştin potrivit sau nepotrivit. Romani 14 clarifică faptul că în cazul unui dezacord între mine şi fratele meu în Cristos, într-o anumită problemă, se aşteaptă de la mine restricţionarea propriei mele libertăţi, iar fratele în cauză nu trebuie să-mi judece poziţia. Pentru a ilustra, să luăm în discuţie purtarea pantalonilor de către femei. Este oare posibil ca o femeie să poarte pantaloni şi să fie plăcută lui Dumnezeu? Unii consideră că purtarea pantalonilor de către femei este o încălcare a textului din Deuteronom 22:5. Alţii văd lucrul acesta în termenii modestiei şi potrivirii. Cum se aplică libertatea sufletească în această situaţie? Este destul de simplu. Dacă admiţi că femeile pot purta pantaloni, cu modestie, şi că lucrul acesta nu este întotdeauna nepotrivit, este în regulă. Dar, când ştii că te vei întâlni cu anumiţi fraţi care se simt ofensaţi de purtarea pantalonilor de către femei, îi ceri soţiei tale să poarte o fustă sau o rochie. Dacă crezi că pantalonii nu sunt modeşti şi nu sunt potriviţi niciodată pentru o femeie, este în regulă. Dar, nu eşti Dumnezeu şi nu eşti Judecătorul. Iată de ce, dacă se întâmplă să-ţi întâlneşti fratele la piaţă, iar soţia lui poartă pantaloni, nu deschizi subiectul, ci-l laşi în seama lui Dumnezeu, îţi păzeşti inima de mândrie şi-l accepţi pe fratele tău în Cristos. Cu siguranţă nu faci ceea ce mi s-a întâmplat o dată. Nu-i dai voie soţiei tale s-o sune pe soţia fratelui tău pentru a-i declara faptul că femeile care poartă pantaloni nu pot fi mântuite.

O altă limită la acest adevăr este explicat în Galateni 5:13. Libertatea sufletească nu este niciodată o scuză pentru păcat. Libertatea sufletească nu este niciodată o scuză pentru a fi lumesc. Asemenea celorlalte doctrine, acest adevăr cere de la un creştin matur să studieze Biblia cu onestitate pentru a învăţa ce spune ea despre trăirea creştină. Apoi, se cere de la creştinul matur să se supună smerit călăuzirii Duhului Sfânt. Uneori, va exista o diferenţă de opinie onestă, aşa cum am ilustrat în paragraful de mai sus. Alteori, anumiţi creştini nu vor face altceva decât să caute o justificare pentru un anume păcat de care ei se bucură şi vor numi „libertate sufletească” ceea ce este, de fapt, „libertinaj păcătos”. Vorbind omeneşte, nu există o soluţie perfectă pentru această problemă pentru că nici unul dintre noi nu poate urma perfect călăuzirea Duhului Sfânt. Totuşi, trebuie să ne străduim. Trebuie să fim deschişi observaţiilor altora. Trebuie să fim gata să învăţăm.

În sfârşit, libertatea sufletească nu ne scuteşte de autoritatea bisericii locale. Fiecărei biserici locale i se porunceşte să exercite disciplina bisericească (Matei 18). Aceasta cere judecarea vieţilor şi activităţilor membrilor bisericii, în mod individual. Când suntem regeneraţi, se aşteaptă de la noi să devenim membri activi ai unei biserici locale. Dacă ne amestecăm în ceva ce este în mod evident păcătos, se cere ca membrii bisericii să se implice în vieţile noastre pentru a încerca să ne oprească din păcat. Dacă lucrul acesta se face într-o manieră smerită şi spirituală, păcatul trebuie iertat şi mărturia pentru Cristos este păstrată.

Libertatea sufletească individuală este un adevăr preţios şi trebuie folosit în limitele Cuvântului inspirat şi autoritar al lui Dumnezeu.

rmând acrostihul distinctivelor baptiste, următoarea distinctivă a unei biserici baptiste adevărate este faptul că acceptă doar două ordonanţe (rânduieli) care au fost poruncite de Domnul Iesus Cristos: Botezul şi Cina Domnului.

B – Biblia ca autoritate
A – Autonomia bisericii locale
P – Preoţia credincioşilor
T – Două ordonanţe (Botezul şi Cina Domnului)
I – Libertatea sufletească individuală
S – Membri salvaţi ai bisericii
T – Două slujbe în biserică (Pastorul şi Diaconii)
S – Separarea bisericii de stat

La prima privire, ar putea părea că această distinctivă este de o importanţă minoră. Însă, exact acest subiect a dus la moartea multor anabaptişti. Metoda şi motivul botezului ţin de o credinţă care a condamnat pe mulţi la separarea veşnică de Dumnezeu. Am auzit un preot care spunea următoarele lucruri în timp ce boteza un bebeluş: „Prin botez noi devenim parte a Trupului lui Cristos.” Aceasta este o minciună a diavolului care a trimis milioane de oameni în iad.

Acest subiect este important în România din cauza a ceea ce practică mulţi baptişti de aici. A fost un lucru neplăcut pentru mine să vorbesc cu unii despre mântuirea lor şi să-i aud spunându-mi data la care au fost botezaţi. Chiar dacă biserica lor baptistă nu declară oficial că botezul completează (desăvârşeşte) mântuirea, practic acest lucru îl cred mulţi. Eu fac o paralelă între aceasta şi multe practici ale Bisericii Ortodoxe. Există multe practici păgâne ale Bisericii Ortodoxe care nu sunt o parte a crezului oficial. Totuşi, aceste practici nu numai că sunt tolerate de preoţi, dar deseori sunt folosite de preoţi pentru a păstra influenţa lor asupra oamenilor. Mulţi pastori baptişti români au procedat la fel în ceea ce priveşte botezul, membralitatea bisericii şi securitatea veşnică.

Acesta este un paradox ciudat – aceia care sunt numiţi baptişti (cu excepţia multor baptişti din Romania) pun un accent mai scăzut asupra botezului decât non-baptiştii. Noi nu botezăm niciodată un bebeluş. Noi nu facem din botez o parte a mântuirii şi nici o dovadă a mântuirii. Botezul este o poruncă care ne aşteptăm să fie împlinită şi este o cerinţă pentru a deveni membru într-o biserică baptistă locală, dar nu are nimic de-a face cu mântuirea.

În Mărturisirea Schleitheim (1527), anabaptiştii şi-au formulat înţelegerea cu privire la botez. O parte a afirmaţiei lor sună aşa: „Botezul va fi administrat tuturor acelora care au înţeles pocăinţa şi transformarea vieţii şi care cred cu adevărat că păcatele lor sunt îndepărtate de Cristos şi tuturor acelora care umblă în învierea lui Iesus Cristos.” („Anabaptiştii şi botezul credincioşilor” de Richard Muller) Această afirmaţie pare să oglindească ceea ce practică mulţi pastori baptişti români. Adică, după o declaraţie a credinţei, noul credincios trebuie întâi să-şi „dovedească” mântuirea (printr-o viaţă schimbată) astfel încât pastorul şi diaconii bisericii să fie satisfăcuţi înainte ca să i se permită persoanei respective să fie botezată. De altă parte, multe biserici americane urmează practica care pare să fie arătată în Faptele apostolilor. Şi anume, un nou credincios este botezat cât mai curând posibil, uneori chiar în aceeaşi zi, după ce s-a spus o rugăciune. Ambele practici au asociate câteva probleme serioase. Însă nu este scopul acestui articol să ne referim la acestea pe larg. În acest moment, este de ajuns să spunem că botezul este un act serios care cere o atenţie sobră şi o decizie gândită.

Acum, de ce două ordonanţe? Pentru ca o biserică nou-testamentală să urmeze o anumită practică religioasă, acel act religios trebuie să îndeplinească trei cerinţe. Ea trebuie să fi fost poruncită de Cristos, trebuie să fi fost practicată de biserica primară şi trebuie să fi fost explicată în epistolele Noului Testament. Există doar două acte religioase care îndeplinesc toate aceste trei cerinţe: botezul şi cina Domnului. Practica spălării picioarelor în cadrul anumitor grupări religioase nu îndeplineşte cele trei condiţii.

Biblia nu spune nimic despre faptul că aceste două ordonanţe sunt mijloace sacramentale. Adică, nu sunt acte religioase prin intermediul cărora cineva primeşte o anumită măsură a harului lui Dumnezeu pentru un anumit scop. De fapt, Biblia ne învaţă exact opusul (vezi Efeseni 2:8, 9).

Cu privire la botez, să privim acum la învăţăturile specifice ale Noului Testament.

1. A fost poruncit de Cristos (Matei 28:18-20).
2. A fost practicat de biserica primară (Fapte 2:42; 8:35-40; 10:44-48; 16:31-33). A fost o cerinţă pentru calitatea de membru în biserică (Fapte 2:41-43). Întotdeauna a urmat convertirii. Nu a fost văzut niciodată ca având putere mântuitoare. Singurii botezaţi au fost cei care au crezut în Domnul Iesus Cristos (Marcu 16:16; Fapte 2:37-41; 16:14, 15). Nu există nicio referinţă la botezul vreunui bebeluş în Noul Testament.
3. Metoda corectă este imersiunea. Cuvântul grecesc înseamnă „a imersa, a scufunda”. Cuvântul „botez” este o transliterare din limba greacă în limba română. Într-un fel, cuvântul „botez” nici nu ar fi trebuit să existe. Printr-o definiţie corectă ar fi trebuit să fim numiţi „imersionişti”. Numai prin imersiune poate fi corect ilustrată moartea, îngroparea şi învierea lui Iesus Cristos înaintea celor care asistă la serviciul de botez. În limba greacă există cuvinte diferite pentru „a stropi” sau „a vărsa”. Acestea nu sunt însă niciodată folosite în legătură cu botezul. Când avea loc un botez în Noul Testament, întotdeauna exista la dispoziţie o cantitate mare de apă, indicând că avea loc imersiunea (Matei 3:5, 6; Matei 3:16; Fapte 8:38).
4. Autoritatea corectă pentru botezare este biserica locală. În Faptele apostolilor, credincioşii au fost imediat asociaţi bisericii locale când au fost botezaţi (2:41).Au fost botezaţi credincioşi şi în Samaria (Fapte 8:5-12) fiind întemeiate biserici acolo (Fapte 9:31). Când un misionar merge într-o altă ţară, el rămâne sub autoritatea bisericii care l-a trimis. Când el ajunge să organizeze un grup de credincioşi într-o nouă biserică locală, atunci acea biserică continuă să evanghelizeze şi să boteze în calitatea ei de biserică baptistă independentă aflată sub autoritatea lui Iesus Cristos. Nu este niciodată corect ca un individ să boteze noii credincioşi fără autoritatea unei biserici locale. Ar trebui notat aici că validitatea botezului depinde de caracterul şi mărturia credinţei candidatului la botez, şi nu de a celui care administrează botezul. În Noul Testament nu există calificări obligatorii pentru cei care botează. Observăm doar faptul că ei erau ucenici.
5. Botezul este o reprezentare, o tipologie sau o ilustraţie a mântuirii. Este răspunsul unei conştiinţe bune, un act de ascultare, faţă de Dumnezeu (1 Petru 3:21; Romani 6:7). Este un memorial al morţii, îngropării şi învierii lui Cristos (Romani 6:3), un simbol al relaţiei credinciosului cu Cristos (Romani 6:4), o profeţie a învierii credinciosului cu Cristos (Romani 6:5).

Materialul de mai sus este o privire de ansamblu bună a ceea ce trebuie să cunoască o biserică locală cu privire la botez. Există o problemă legată de acest subiect care trebuie să preocupe fiecare biserică, şi anume, acceptarea ca membrii a celor care au fost botezaţi într-o altă biserică. De cele mai multe ori aceasta nu este o problemă majoră. Când o persoană dintr-o biserică baptistă independentă se mută într-o altă localitate şi doreşte să se alăture altei biserici baptiste independente, biserica care-l primeşte va lua legătură, de obicei, cu biserica care-l trimite. Dacă nu există o problemă de păcat sau de disciplinare a bisericii, persoana este primită cu căldură în noua biserică. Singura excepţie tristă în această privinţă a fost menţionată în articolul despre autonomia bisericii locale. S-a observat că în rândurile celor cunoscuţi ca baptişti Landmark, există mulţi care cred că singurul botez valabil este cel care are loc într-una din bisericile lor. În acest fel ei acţionează foarte asemănător cu o denominaţie sau uniune.

În cea mai mare parte, botezul unei persoane este acceptat când transferul calităţii de membru este dintr-o biserică cu „aceeaşi credinţă şi practică.” Aceasta este expresia cheie şi aici se nasc şi dezacordurile între diferite biserici baptiste locale independente. Cum definim „aceeaşi credinţă şi practică”? După clarificarea mântuirii persoanei (ceea ce este important pentru binele etern al persoanei) al cui botez este acceptat ca valid? Evident, botezul bebeluşilor este respins de toţi baptiştii independenţi. Dacă o persoană este mântuită şi pretinde că botezul său ca bebeluş este valid, nu cunosc nicio biserică din rândurile noastre care o va accepta ca membru. Dar care este situaţia celor care au fost cu adevărat mântuiţi (dovedit prin mărturia şi trăirea lor) şi botezaţi prin imersiune într-o biserică pentecostală sau a creştinilor după evanghelie sau baptistă din uniune? Totul depinde de modul în care fiecare biserică defineşte „aceeaşi credinţă şi practică” (ar trebui observat că în această discuţie nu sunt incluse culte (secte) ca mormonii, martorii lui Iehova sau adventiştii. Acestea sunt secte eretice care nu au nicio legătură cu evanghelia lui Iesus Cristos, iar membrii acestor secte au nevoie, întâi de toate, de mântuire. De asemenea, nu intră în discuţie cei care au fost „botezaţi” prin stropire sau vărsare. Ei nu au fost cu adevărat botezaţi!)

Problema nu va fi niciodată rezolvată universal deoarece suntem independenţi, iar acest aspect dă frumuseţea unei biserici baptiste locale independente. Fiecare biserică este liberă înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iesus Cristos să decidă care poziţie este cea mai biblică. Deoarece nici unii dintre noi nu sunt infailibili, va exista o diferenţă a poziţiilor noastre. Cunosc pe unii care nu ar accepta botezul unui credincios dintr-o biserică baptistă de uniune. Cunosc pe alţii care ar accepta acest caz, dar a respinge botezul unui credincios dintr-o biserică pentecostală sau a creştinilor după Evanghelie. Fiecare biserică baptistă locală independentă trebuie să urmeze călăuzirea Duhului Sfânt cât de bine poate şi nu trebuie să judece alte biserici baptiste independente care nu sunt de acord cu poziţia ei.

Şi acum, să privim la cea de-a doua ordonanţă – cina Domnului. Subiectul acesta este mai puţin controversat ca acela al botezului.

1. A fost poruncită de Cristos (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20; 1 Corinteni 11:23-34).
2. A fost ţinută în bisericile locale (Fapte 2:42; 20:7; 1 Corinteni 11:20, 33, 34). Învăţătura lui Paul din 1 Corinteni a fost dată unei biserici locale. Este corect să observăm că această ordonanţă este numai în contextul unui serviciu al bisericii locale. Nu este niciodată corectă participarea la cina Domnului pe o plajă, cu un grup de adolescenţi, folosind chipsuri în locul pâinii nedospite şi cola în locul rodului viţei! (Acest lucru l-a făcut cu mulţi ani în urmă un grup dintr-o biserică evanghelică, în timpul unei excursii la Marea Neagră, lângă Constanţa.)
3. Numai credincioşii născuţi din nou şi botezaţi ar trebui lăsaţi să participe.
4. Credincioşii care au un stil de viaţă păcătos nu ar trebui să participe până nu se pocăiesc (1 Corinteni 5:9-12; 11:27-32).
5. Singura dezbatere cu privire la cina Domnului este legată de cei cărora li se permite să participe la cina Domnului. Există trei poziţii diferite la care aderă baptiştii independenţi. Prima este denumită „cina deschisă”. Conform acestei poziţii orice credincios declarat poate participa, indiferent de asocierea bisericească sau poziţia doctrinară. Nu cunosc nicio biserică baptistă independentă din România care practică această poziţie. A doua poziţie este denumită „cina apropiată”. Aceasta permite participarea credincioşilor din alte biserici care sunt mântuiţi, botezaţi biblic şi care trăiesc în părtăşie cu Dumnezeu. A treia poziţie este „cina închisă”. Conform acesteia numai membrii bisericii locale respective au voie să participe la îndeplinirea acestei ordonanţe. Eu personal cred că cea de-a doua poziţie, „cina apropiată”, reprezintă ceea ce s-a practicat în Noul Testament.

Cina Domnului este o comemorare a morţii lui Cristos (1 Corinteni 11:24, 25). Elementele sunt simboluri ale trupului frânt al lui Cristos şi al sângelui Său vărsat (1 Corinteni 10:16; 11:24, 25). Cina este o profeţie a revenirii lui Cristos după noi şi a cinei noastre cu El în Cer (Matei 26:29; Marcu 14:25; Luca 22:16; 1 Corinteni 11:26).

Aceste două ordonanţe, botezul şi cina Domnului, au fost poruncite de către Cristos. Nu există nicio dovadă în Noul Testament că există vreo valoare sacramentală (sfinţitoare) în vreuna din ele.

ântuirea mea este problema preoţilor… Această afirmaţie a fost făcută cu mai mulţi ani în urmă, în Slatina, de un bărbat căruia îi fusese împărtăşită Evanghelia mântuirii prin credinţa personală în Iesus Cristos. Prin această afirmaţie omul acela nu numai că a respins Evanghelia, dar şi responsabilitatea sa personală cu privire la relaţia sa cu Dumnezeu.

„Preoţia credinciosului” este o distinctivă a baptiştilor biblici care are de-a face cu competenţa individuală în domeniul religiei şi a relaţiei personale cu Dumnezeu. Fiecare credincios este complet capabil să aibă o relaţie directă şi personală cu Salvatorul său şi nu trebuie să ajungă la Acesta printr-un mijlocitor uman. De fapt, în ultimii 2000 de ani, nu a fost posibilă relaţia cu Dumnezeu prin mijloacele medierii umane (adică, printr-un preot) deoarece prin crucificarea şi învierea lui Iesus Cristos, Dumnezeu a schimbat modul în care El lucrează cu omul.

Ce era un preot? Un preot era un bărbat chemat de Dumnezeu (Exod 28:1), îmbrăcat într-un mod corespunzător (Exod 28:2; 29:9), având de oferit o jertfă (Exod 29:38-42), pe un altar (Exod 29:38; Levitic 1:5-9), într-un templu (Levitic 1:3), şi făcea acest lucru din pricina păcatelor sale şi ale altora (Levitic 9:7; 1:2-4). Slujba de preot a început în Levitic 9:5-7, 22-24, iar relaţia lui Israel cu Dumnezeu a depins de preoţie.

Când a încetat slujba preoţiei? Probabil că toţi cei care citesc acest articol sunt familiari cu sistemul de jertfe ale evreilor, din Vechiul Testament. Este clar faptul că preoţii din Israel aveau o certitudine deosebită cu privire la „securitatea” slujbei lor deoarece atâta vreme cât oamenii păcătuiau exista nevoia continuării jertfelor. O dată pe an, Marele Preot intra în Sfânta Sfintelor, dar nu fără sângele unei jertfe. Acea zi supremă s-a repetat de-a lungul vremurilor Vechiului Testament din cauza faptului că sângele acelor animale jertfite nu putea îndepărta permanent păcatul. Din acest motiv continua şi slujba preoţiei. Dar până când? Până în Matei 27:51 când perdeaua templului a fost ruptă în două, de sus până jos, în momentul în care Iesus Cristos a plătit deplin preţul pentru păcatul lumii pe crucea Calvarului. Din clipa aceea până azi, nu a mai fost nevoie de preot deoarece nu mai este nevoie de jertfă, altar şi templu.

Toate religiile care au preoţie (catolicii, ortodocşii, episcopalienii, etc.) nu urmează învăţătura Bibliei.

Ce ne învaţă Noul Testament despre preoţia credinciosului? Epistola către Evrei vorbeşte despre lucrarea lui Iesus Cristos în calitatea Sa de Mare Preot al nostru. Această slujbă a fost transferată de pe pământ în cer (4:14). Acum este o slujbă îndeplinită de Dumnezeu Însuşi (4:14). Ea este deţinută de Unul care nu are păcat (4:15). De asemenea, această slujbă este o uşă deschisă pentru comunicarea directă cu Dumnezeu, fără ajutorul vreunui preot uman (4:16).

Făcând o paralelă în Vechiul Testament, numai o singură persoană putea deţine slujba de Mare Preot. Azi, singura persoană care deţine această slujbă este Iesus Cristos. 1 Timotei 2:5 afirmă foarte clar că numai Iesus Cristos poate mijloci între Dumnezeu şi om. Nimeni nu poate acţiona ca mijlocitor în folosul altei persoane. Mai mult, nu doar oamenii sunt excluşi de la mijlocirea în folosul altora, dar şi celelalte creaturi sunt excluse. Aceasta înseamnă că nici Maria, soţia lui Iosif, nici aşa-zişii „sfinţi” şi nici îngerii nu pot mijloci între tine şi Dumnezeu (pentru tine înaintea lui Dumnezeu).

Acum, cineva ar putea întreba: „Şi cu rugăciunea de mijlocire cum rămâne?” Cred că toată lumea înţelege adevărul cu privire la aceasta, însă pentru a fi siguri să clarificăm: a te ruga pentru cineva nu este acelaşi lucru cu a te ruga în locul lui. Un preot din Vechiul Testament săvârşea ceva ce credinciosul din Vechiul Testament nu putea face pentru sine. Nimeni din cei de azi nu este exclus de la accesul direct la Dumnezeu.

În contrast cu Vechiul Testament, în locul unei seminţii preoţeşti (leviţii), fiecare credincios este un preot înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem oameni chemaţi de Dumnezeu (Ioan 6:44; 15:16), îmbrăcaţi în dreptitudine sau neprihănire (Filipeni 3:9), încrezători în Jertfa supremă şi finală (Evrei 10:12) în acelaşi timp aducând trupul nostru ca o jertfă vie (Romani 12:1), după ce am pus pe altar voinţa noastră şi am murit faţă de sine (Galateni 3:20), trupul nostru fiind templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19, 20), şi având responsabilitatea rugăciunii (1 Timotei 2:1-4, 8; Luca 18:1).

Petru îi descrie pe credincioşi ca o preoţie sfântă şi regală (1 Petru 2: 5, 9). Ioan spune că suntem regi şi preoţi pentru Dumnezeu (Apocalipsa 1:6). Pe baza Noului Testament este clar că noi, credincioşii de azi, avem un mare privilegiu pe care cei din Vechiul Testament nu l-au avut. De asemenea este clar că noi avem şi o responsabilitate mare. Preotul din Vechiul Testament avea responsabilitatea de-a îndeplini regulile sistemului de jertfe în folosul oamenilor. Un aspect major al responsabilităţii „preoţilor” din Noul Testament, adică al tuturor credincioşilor, este exprimat în 2 Corinteni 5:19 – „… Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în seamă fărădelegile; şi ne-a încredinţat nouă cuvântul împăcării.” Aceasta ar trebui să fie bătaia de inimă a credinciosului-preot de azi.

Învăţătura biblică cu privire la preoţia credinciosului mai enumeră o serie de privilegii de care nu s-au bucurat credincioşii Vechiului Testament. Fiecare credincios are privilegiul (şi responsabilitatea) de a studia şi de a înţelege Scripturile (Fapte 17:11; Ioan14:26). Nu există nicio nevoie de a merge într-un loc sacru pentru rugăciune (Matei 6:6). Nu trebuie să cauţi un „preot” special consacrat mărturisirii păcatelor (1 Ioan 1:9). Probabil că binecuvântarea cea mai măreaţă este faptul că, într-o zi, credinciosul-preot va domni pe pământ împreună cu Iesus Cristos (Apocalipsa 5:10).

aharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, este imaginea frumoasă a unui creştin, credincios lui Dumnezeu în slujirea sa, şi umil înaintea Lui, chiar dacă nu toate visele lui au fost împlinite. A fost un soţ bun şi un preot credincios. Luca ni-i descrie, pe el şi soţia lui, Elisabeta, ca pe nişte oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu, care nu puteau fi acuzaţi de nerespectarea Cuvântului Domnului. Dimpotrivă, Zaharia, al cărui nume înseamnă „Iehova îşi aminteşte”, slujea cu bucurie şi smerenie înaintea Lui şi a poporului. Era un preot foarte respectat, care, fără nicio cârtire, îşi împlinea chemarea.

Totuşi, inima lui Zaharia, şi a Elisabetei, era întristată de faptul că soţia lui nu putea avea copii. Dacă aceasta era voia lui Dumnezeu, ei se supuneau cu bucurie. Lipsa împlinirii acestui vis nu i-a făcut lumeşti, nu i-a umplut de amărăciune faţă de Dumnezeu. Erau încrezători că Acela care ştie totul nu greşeşte. Nu credeau că vor avea vreodată vreun urmaş, dar lucrul acesta nu-i făcea necredincioşi faţă de Dumnezeu. Mai mult, erau deja la o vârstă înaintată, şi posibilitatea de-a avea un copil era restrânsă, dacă nu chiar anulată.

Viaţa lui Zaharia se desfăşura într-o rutină sfântă: slujirea la templu, viaţa de familie şi rugăciunea continuă pentru un urmaş, în ciuda şanselor umane potrivnice. Aceste lucruri dovedesc că Zaharia era un preot care iubea pe Domnul şi credea în El.

Apoi a intrat în scenă Dumnezeu. Nu la timpul dorit de Zaharia sau Elisabeta, ci la vremea rânduită de El. Era vremea potrivită pentru ca Domnul să primească toată gloria. Dumnezeu nu a trâmbiţat ziua aceasta, ci a ales o zi, care, în ochii oricărui om, era banală.

Zaharia slujea, aşa cum făcuse şi cu o zi, o săptămână, o lună, sau cu ani înainte, Domnului. Şi Gabriel, puternicul lui Dumnezeu, i s-a arătat. Prin Gabriel, Dumnezeu i-a deschis lui Zaharia inima faţă de planul măreţ al lui Dumnezeu, când acesta i-a spus: „cererea ta a fost ascultată” (Luca 1:13).

… Cererea? Zaharia a ştiut imediat despre care cerere e vorba, pentru că el o înălţa în fiecare zi, fiind chiar gata să nu primească niciodată un răspuns pozitiv, dacă aceasta ar fi fost spre gloria lui Iehova.

Pentru o clipă inima credincioasă şi smerită a lui Zaharia s-a pierdut în calcularea şanselor de reuşită din punct de vedere omenesc şi s-a cuibărit în el îndoiala. Urmarea a fost că i-a fost închisă gura. Muţenia lui Zaharia a avut ca scop cucerirea completă a inimii sale. El era un om drept, dar şi drepţii se pot îndoi, mai ales atunci când se cere credinţă pentru propria viaţă. „Mie să mi se întâmple aşa ceva?”, se întreba, poate, Zaharia. El citise despre astfel de situaţii în Vechiul Testament. Ştia că Dumnezeu a făcut aceasta pentru alţii. Dar inima lui a fost surprinsă de faptul că aşa ceva ar fi posibil şi în viaţa lui. I-a fost închisă gura pentru ca inima lui să fie „arestată” de dragostea lui Dumnezeu şi să se încreadă în îndurarea lui Dumnezeu. În tot timpul până când urma să se nască copilul, Zaharia urma să tacă şi să mediteze la un singur lucru, numele băiatului: Ioan, adică „Domnul este îndurător”. Acesta era adevărul care trebuia să copleşească inima lui Zaharia. Aceasta era prima treaptă a deschiderii de care avea nevoie Zaharia: deschiderea inimii faţă de Dumnezeu. Îndurarea lui Dumnezeu era cauza cererii sale ascultate. Ioan urma să fie un har venit din îndurarea lui Iehova, nu o răsplată! Când s-a născut copilul, inima lui Zaharia era de multă vreme biruită de îndurarea Domnului. Şi Elisabeta era convinsă de acest lucru.

Când s-a cerut să dea nume copilului, contrar tuturor opiniilor şi tradiţiilor, Zaharia i-a dat numele ales de Domnul. De acum, inima lui era stăpânită de îndurarea lui Dumnezeu.

Acesta a fost momentul celei de-a doua deschideri. După ce inima i-a fost deschisă spre înţelegerea îndurării lui Dumnezeu, i s-a deschis şi gura. Cu ce scop? Nu pentru ca Zaharia să se laude cu toată profunzimea cunoştinţelor şi devoţiunii sale, ci pentru ca să-L binecuvânteze pe Dumnezeu. Vorbirea lui Zaharia nu a fost doar corectă, ci binecuvântată. Dumnezeu îi cucerise inima întâi şi apoi îi deschise gura, iar gura lui Zaharia nu mai putea să facă altceva decât să comunice minunăţia îndurării lui Dumnezeu. De acum, Zaharia vestea neîncetat că tot ceea ce se întâmplase este: „datorită adâncului îndurării Dumnezeului nostru” (Luca 1:78).

Inima lui Zaharia se deschisese spre îndurarea lui Dumnezeu, iar acum gura lui i se deschise, pentru ca prin ea să binecuvânteze adâncimea, înălţimea, lungimea şi lăţimea acestei îndurări glorioase.

Aceasta este deschiderea în două trepte de care creştinii de azi au atât de mare nevoie. Cei mai mulţi dintre noi vorbim mult, chiar despre Dumnezeu, dar nu despre îndurarea Lui. De ce? Pentru că inima noastră nu este deschisă la mesajul Lui, la Cuvântul Lui. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne deschidă inimile, chiar dacă lucrul acesta va duce, pentru o vreme, la amuţirea noastră. Dumnezeu nu are nevoie de palavragii fără inimă! Dacă inima noastră nu cunoaşte îndurarea lui Dumnezeu, gura noastră nu o poate lăuda.

Odată ce inima noastră este deschisă şi este copleşită de profunzimea îndurării Sale, gura noastră va fi deschisă pentru a o lăuda neîncetat.

Avem nevoie de această deschidere în două trepte! Are Dumnezeu acces la inima ta şi apoi la gura ta?

e vom uita acum la cea de-a doua poziţie distinctă la care aderă adevăraţii baptişti – autonomia bisericii locale. Tematica la care se referă acest subiect are de a face cu relaţia pe care o biserică (adunare) locală o are cu alte biserici şi cu orice altă organizaţie eclesiastică întemeiată de om. Această doctrină a Noului Testament implică mai mult decât putem noi prezenta în acest articol. Totuşi, sunt câteva chestiuni la care trebuie să privim înainte de a cerceta Scripturile pentru a găsi învăţătura fundamentală cu privire la independenţa bisericii locale faţă de orice control din exterior.

Primul lucru pe care trebuie să-l determinăm este la ce ne referim prin cuvântul „biserică”. Este de importanţă vitală să înţelegem ce este biserica înainte de a lua în discuţie modul în care ea funcţionează. Primul pas în acest proces este să înţelegem cuvântul pe care-l traducem cu „biserică”. Cuvântul grecesc este „ekklesia”. El înseamnă ad-literam „cei chemaţi afară”. De aici ideea potrivit căreia biserica este un grup de oameni pe care Dumnezeu i-a „chemat afară” sau i-a separat pentru Sine Însuşi. Un studiu cu privire la folosirea cuvântului în Noul Testament ne va ajuta în munca noastră de definire a termenului „biserică”.

Cuvântul „ekklesia” se găseşte de 115 ori în Noul Testament. De cinci ori este folosit într-un sens generic, referindu-se la o adunare necreştină (Fapte 7:38; Evrei 2:12 – aici se referă la adunarea lui Israel din Vechiul Testament; Fapte 19:32, 39, 41 – aici se referă la adunarea civilă din Efes). De aproximativ 18 ori, cuvântul „ekklesia” se referă la ceea ce este numit „biserica universală”. Acesta este un termen respins de mulţi baptişti independenţi. În paragraful următor mă voi referi la această problemă, înainte de a continua tema noastră. Aceste referinţe sunt: Matei 16:18; 1 Corinteni 12:28, 15:9; Galateni 1:13; Efeseni 1:22, 23 (compară cu 3:6), 3:10, 21, 5:23-32; Filipeni 3:6; Coloseni 1:18, 24; Evrei 12:23. Mai rămân vreo 92 de locuri din Noul Testament unde cuvântul „ekklesia” se referă la o adunare locală de credincioşi care se adună laolaltă pentru închinare. Iată de ce este important să observăm că Biblia pune accent pe adunarea locală, nu pe „biserica universală”.

După cum este menţionat mai înainte, termenul „universal” este respins de mulţi baptişti independenţi. O parte a motivului pentru aceasta este faptul că unii credincioşi folosesc acest adevăr ca o scuză pentru abandonarea adunării locale. Astfel de credincioşi se asociază deseori cu organizaţii para-bisericeşti. Făcând aşa, ei „scapă” de responsabilităţile calităţii de membru al bisericii locale, simţindu-se totuşi „bine” cu privire la „lucrarea lor pentru Dumnezeu”. Noi respingem acest mod de gândire ca fiind nebiblic. Dincolo de aceasta însă, există versete în Noul Testament care trebuie să se refere la întregul Trup al lui Cristos, din care fac parte toţi credincioşii, din toate bisericile, din toate veacurile. Dacă veţi căuta în Bibliile voastre toate versetele din paragraful de mai sus, cred că veţi fi de acord că majoritatea acelor versete, dacă nu chiar toate, se referă la Trupul lui Cristos ca un întreg colectiv şi nu la o anumită biserică locală. Unii din cei care resping termenul „universal” admit că cel puţin o parte din aceste versete se referă la biserică „în general”. Pentru acest autor, termenii reprezintă acelaşi lucru.

Încă o chestiune secundară înainte de a continua subiectul nostru principal. Există unii baptişti independenţi care au două învăţături cu privire la acest subiect pe care eu le consider erezie (erezie – o învăţătură falsă care dezbină fraţii). Una dintre ele este cunoscută sub numele de „Mireasa baptistă”. Ideea este că numai baptiştii alcătuiesc Mireasa lui Cristos. Toţi ceilalţi credincioşi sunt „prietenii Miresei”. „Prietenii Miresei” vor fi în cer, dar asemenea unor cetăţeni de rangul al doilea. Noi respingem categoric această învăţătură. Cealaltă învăţătură cu care nu suntem de acord este caracteristica baptiştilor Landmark (piatră de hotar). Mulţi dintre ei, dacă nu chiar toţi, învaţă că numai cei care au fost botezaţi într-una din bisericile lor sunt cu adevărat botezaţi. Ei pretind că pot trasa genealogia lor până la apostoli şi Însuşi Iesus. Pretenţia lor este că generaţia actuală de membri a fost botezată de bărbaţi care au fost botezaţi de bărbaţi, care la rândul lor au fost botezaţi de bărbaţi, ş.a.m.d., până la cei care au fost botezaţi de apostoli înşişi. Din această pricină numai aceia care au fost botezaţi în una din bisericile lor sunt cu adevărat botezaţi. Acurateţea lor istorică este îndoielnică, în cel mai fericit caz.

Permiteţi-mi să vă ofer o definiţie simplă şi scurtă, dar corectă, a cuvântului „biserică”. Biserica lui Dumnezeu este „acel trup de credincioşi, de la Rusalii până la Răpire, care se manifestă în adunări locale”. Această definiţie este potrivită, deşi unii ar putea prefera s-o extindă pentru a include unele lucruri specifice ale funcţionării bisericii locale. În lumina paragrafelor anterioare, unii nu vor fi de acord cu privire la începerea bisericii din Fapte 2. Aceştia spun că biserica exista deja şi, la Rusalii, a fost doar împuternicită. Deşi nu sunt de acord cu această diferenţă de opinie, ea nu este o chestiune majoră şi, cu siguranţă, nu este un motiv de discordie între fraţi.

Pe baza acestei introduceri şi temelii mai degrabă lungi, vă invit să privim la afirmaţia cu privire la practica autonomiei bisericii locale. Care este baza biblică?

1. „Biserica locală este singura instituţie eclesiastică din Noul Testament”.
Biserica locală este responsabilă direct lui Cristos şi numai lui Cristos (Apocalipsa 2, 3). Cristos este Capul bisericii „în general” (Efeseni 1:22, 23) şi a bisericii locale (Efeseni 4:15, 16). Paul îi spune lui Timotei să ştie cum să se poarte, ca slujitor, în biserica locală, pe care Paul o numeşte „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3:1-15). Fiecare biserică individuală este responsabilă pentru păstrarea doctrinei biblice. Mai mult, Biblia interzice pastorilor să-şi supună bisericile autoritar (1 Petru 5:3). Conducerea pastorală este biblică (1 Corinteni 11:1; 1 Tesaloniceni 1:6; Evrei 13:7, 17), dar chiar în cadrul bisericii locale Biblia nu îngăduie ca un individ să dicteze guvernarea acelei adunări (1 Petru 5:2).

2. „Biserica locală este responsabilă să-şi administreze propriile probleme.”
Biserica locală îşi disciplinează proprii membri (Matei 18:15, 17; 1 Corinteni 5:1-7). Tot ea îşi alege slujitorii (Fapte 6:1-7; 20:28). Ea este răspunzătoare pentru propria integritate doctrinară (Romani 16:17, 18; Titus 3:10). Fiecare biserică locală îşi determină singură relaţia pe care o are cu alte biserici locale (Fapte 15 – acest pasaj va fi discutat mai târziu). Fiecare biserică este responsabilă pentru propriile chestiuni financiare (2 Corinteni 8:18, 19, 23). Biserica locală este responsabilă în ceea ce priveşte trimiterea misionarilor (Fapte 13:1-4).

3. Lucrarea lui Paul a fost plantarea de biserici, nu organizarea de uniuni, sinoade
sau forme autocratice de guvernare bisericească. Citiţi cartea Faptele Apostolilor şi veţi vedea cum a procedat Paul.

Există mai multe întrebări cu privire la aspectul practic al exercitării independenţei unei adunări locale. Una dintre acestea vine din Fapte 15. Dacă biserica locală este independentă, de ce s-a întâlnit biserica din Antiohia cu cea din Ierusalem? Câteva observaţii vor clarifica faptul că autonomia bisericii locale a fost respectată de fapt în acea dispută. Întâi, să observăm că problema pusă în discuţie era o erezie care fusese dusă de la o biserică locală la alta. Astfel, întâlnirea respectivă a fost o încercare de a stopa răspândirea învăţăturii nebiblice. Cei care au venit din Antiohia nu au mers la cartierul general al vreunei denominaţii, ci mai degrabă la o biserică soră. În al doilea rând, trebuie să observăm că întâlnirea a fost deschisă pentru oricine. Ea nu a fost o întâlnire închisă din care să fi fost excluşi anumiţi oameni. Decizia finală a adunării a fost că biserica din Ierusalem a recunoscut că anumiţi membri ai ei au săvârşit ceva ce ei, ca biserică locală, nu au autorizat şi nici nu au aprobat ceea ce aceştia învăţaseră în numele bisericii din Ierusalem, fără permisia pastorului şi cunoaşterea acestuia. Ca urmare, ei au respins învăţătura falsă. Dar au mai făcut ceva. Recunoscând că sunt diferenţe mari între evrei şi culturile neamurilor, biserica din Ierusalem a cerut ca neamurile să fie atente să nu ofenseze pe creştinii evrei prin anumite practici. Vedem aici exerciţiul biblic al libertăţii creştine – libertatea de a-ţi restricţiona propria activitate pentru a nu ofensa un frate.

O altă problemă practică este părtăşia dintre biserici. În rândul baptiştilor independenţi din partea de vest a României avem o părtăşie pe care am numit-o „Împreună pentru misiune”. Unul din scopurile principale ale acestei părtăşii este asigurarea unei oportunităţi colective pentru sprijinirea misionarilor plantatori de biserici. Fiecare biserică individuală implicată procedează aşa cum crede de cuviinţă. Niciuna nu este forţată să facă vreun anumit lucru. De asemenea, ne întâlnim de câteva ori pe an pentru a ne încuraja unii pe alţii şi pentru a ne bucura împreună. Toate lucrurile care eu legătură cu părtăşia sunt complet voluntare. Lucrul acesta nu este aşa cu privire la alte grupuri. În unele cazuri, dacă încerci să părăseşti „uniunea, asociaţia sau convenţia” lor, rişti să pierzi clădirea bisericii iar pastorii riscă pierderea pensiei. Pe lângă acestea, cu siguranţă vei fi calomniat de cei care odinioară te numeau „frate”.

În concluzie, autonomia bisericii locale nu este izolaţionism. Ea pune responsabilitatea pentru credincioşia faţă de doctrina biblică pe umerii fiecărei biserici locale. Când doctrina unei denominaţii este determinată de un grup mic de persoane de la cartierul general naţional, tot ceea ce trebuie să facă diavolul pentru a corupe întreaga ţară este să influenţeze acel grup restrâns. Dar, atunci când fiecare biserică urmează călăuzirea Duhului Sfânt în determinarea doctrinelor biblice este imposibil ca diavolul să aibă o influenţă atât de vastă. Aceasta este ceea ce un director de colegiu biblic numea „frumuseţea bisericii locale”. Iesus va avea întotdeauna o mărturie adevărată pe pământ deoarece, în timp ce diavolul va putea influenţa pe unii, vor exista întotdeauna alţii care vor sta lângă adevăr şi nu se vor supune presiunilor lumii, cărnii sau diavolului.

a baptişti, noi declarăm că Biblia este unica noastră autoritate pentru credinţă şi practică. Cuvântul cheie este unica. Uneori veţi citi sau veţi auzi vorbind pe cineva cu privire la acest subiect şi expresia folosită va fi „autoritatea finală” sau „autoritatea decisivă”. Această expresie însă lasă să se înţeleagă faptul că există şi alte autorităţi, Biblia fiind cea finală, dacă celelalte autorităţi nu rezolvă chestiunea. Aceasta este o practică ce, în cele din urmă, îl aşază pe om şi tradiţiile acestuia deasupra Bibliei.

Hubmaier, un anabaptist convins, în timpul unei discuţii cu Zwingli, reformatorul elveţian, a spus următoarele cuvinte:

În toate disputele cu privire la credinţă şi religie, doar Scriptura, care iese din gura lui Dumnezeu, trebuie să fie standardul şi regula noastră.

Adevăraţii baptişti au păstrat această convingere de-a lungul secolelor, uneori cu preţul siguranţei lor personale.

Istoricul baptist Robert Torbet a spus următoarele cuvinte după examinarea mai multor declaraţii doctrinare baptiste cu privire la Scriptură:

Se poate spune fără ezitare că baptiştii, într-un mod universal, şi-au plasat credinţa lor necompromisă în autenticitatea Scrierilor Sacre, prin inspirarea divină a scriitorilor de către Duhul Sfânt, şi au subliniat necesitatea citirii Bibliei pentru binele personal al fiecărui creştin.

Baza biblică pentru această distinctivă este totuşi găsită în Scriptură, nu în istorie.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16, 17)

Pentru că profeţia n-a fost niciodată adusă prin voinţa omului; ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt. (2 Petru 1:21)

Există şi alte perspective cu privire la autoritatea biblică pe care ar trebui să le cunoaştem. Biserica Ortodoxă are ceea ce numeşte „Sfintele Tradiţii”. Lista exactă a acestor tradiţii variază de la o ţară la alta, la fel ca şi aplicaţiile acelor tradiţii. În general, autoritatea (Sfintele Tradiţii) Bisericii Ortodoxe derivă din următoarele: Scriptura, cele şapte Sinoade Ecumenice şi Crezul niceeno-constantinopolitan, sinoadele locale, Părinţii Bisericii, tradiţiile liturgice, legile canonice (reguli oficiale ale bisericii cu privire la credinţă şi practică) şi icoanele.

Vă rog să observaţi că Biblia este pomenită prima, ca şi cum ar fi cinstită deasupra celorlalte. Însă, în practică, orice lucru care contrazice Biblia primeşte prioritate înaintea ei. Cu alte cuvinte, tradiţiile oamenilor sunt preferate în dauna Cuvântului lui Dumnezeu.

Biserica Catolică are o practică similară, dar ei adaugă la tradiţiile lor şi declaraţiile Papei. Orice declară Papa ex catedra, este ca şi cum declaraţia ar fi rostită de Dumnezeu Însuşi.

Biserica Reformată pretinde că Biblia este autoritatea primară, urmată de credeurile bisericilor. Experienţa personală a unui autor depune mărturie cu privire la „predicatori prezbiterieni buni” care citează Mărturisirea Westminster cu aceeaşi ardoare şi claritate ca şi cum ar avea aceeaşi autoritate ca Scripturile. Aceştia nu ar afirma niciodată oficial că aşază credeurile pe acelaşi nivel cu Biblia, dar în practică, exact aceasta fac.

Mişcarea carismatică pretinde că Biblia este autoritatea ei, pentru ca mai apoi să ridice „experienţele personale” şi „cuvântul primit de la Dumnezeu” deasupra învăţăturilor şi principiilor biblice.

Modernismul şi liberalismul înalţă mintea şi raţiunea umană la nivelul autorităţii finale, rezultatul fiind faptul că Biblia este supusă judecăţii omului.

Deci, care este învăţătura Scripturii cu privire la autoritatea Bibliei? (Această parte a articolului este preluată dintr-un material pregătit de Dr. Fred Moritz.)

Înainte de orice, trebuie să observăm că Biblia este revelaţia lui Dumnezeu pentru om. Cunoaştem despre Dumnezeu numai pentru că El a ales să ni Se reveleze. Fără revelaţia Sa, tot ce am fi putut cunoaşte este că există un Dumnezeu; dar detaliile despre El ar fi rămas la discreţia imaginaţiei noastre. Exact acest lucru se întâmplă în religiile care refuză să accepte Biblia ca unica autoritate cu privire la Dumnezeu.

Dumnezeu S-a descoperit pe Sine într-un mod general în natură (Psalmul 19:1-6; Romani 1:20). Numim aceasta: revelaţie generală. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine într-un mod specific în Scriptură (Psalmul 19:7-11). Numim aceasta revelaţie specială. Dumnezeu Şi-a inspirat Cuvântul (l-a înregistrat cu acurateţe şi exactitate) prin Duhul Său Sfânt (2 Timotei 3:16; 1 Petru 1:10-12; 2 Petru 1:21). De fapt, Duhul Sfânt, prin apostolul Paul, ne învaţă că unica sursă de informaţie de care avem nevoie pentru credinţa şi practica noastră este Scriptura (2 Timotei 3:16-17).

Din Romani 1 vedem că ceea ce cunoaştem despre Dumnezeu din revelaţia generală este foarte limitat. Creaţia ne învaţă că există un Dumnezeu şi că El este puternic. Ca să cunoaştem mai mult despre Dumnezeu, avem nevoie de o altă sursă de cunoaştere. Singura sursă de informaţie (vrednică de încredere) despre Dumnezeu este Biblia. Nicio altă sursă de cunoaştere nu este inspirată de Dumnezeu. Dacă vrei să cunoşti cu privire la naşterea din nou, mergi la Biblie (1 Petru 1:23). Dacă vrei să cunoşti despre persoana lui Iesus Cristos, mergi la Biblie (Psalmul 40:6, 7; Evrei 10:5-7; Ioan 5:39). Orice şi toată cunoaşterea care ne trebuie cu privire la lucrurile spirituale se găseşte în Biblie (Isaia 8:19-20). Aşadar singurele surse de informaţie cu privire la Dumnezeu sunt revelaţia generală şi cea specială. Nicio altă sursă de cunoaştere nu este vrednică de încredere.

Biblia este unica noastră autoritate pentru credinţă şi practică. Folosirea cuvintelor „finală” sau „supremă” implică existenţa altor standarde, Biblia fiind cea mai importantă dintre ele. Ideea aceasta este greşită. Nu există nicio altă autoritate. Revelaţia lui Dumnezeu a fost standardul pentru Moise (Exod 25:40; Evrei 8:5), pentru Israel (Deuteronom 4:1,2,5,6; Deuteronom 29:29), pentru Iosua (Iosua 1:8), pentru Isaia şi toţi ceilalţi profeţi (Isaia 8:20) şi pentru Iesus Cristos (Ioan 10:34, 35; Matei 5:17, 18).

Revelaţia lui Dumnezeu este (sau ar trebui să fie) standardul pentru bisericile de azi (Fapte 17:11; 1 Timotei 3:15; 2 Timotei 3:14-17; 2 Petru 3:2). Modelul bisericii primare a fost ca doctrina să conducă părtăşia (Fapte 2:42). Termenul „învăţătura apostolilor” se referă la relatările martorilor oculari (apostolii) despre viaţa şi învăţăturile lui Iesus Cristos. Duhul Sfânt le-a amintit apostolilor ceea ce le-a spus Cristos (Ioan 14:26; 15:26, 27). Darul de „apostol” a fost autoritatea bisericii până când a fost completat Noul Testament. Acest dar a încetat odată cu completarea Scripturii (1 Corinteni 13:8).

Pentru învăţătura cu privire la credinţă, practică şi predicare vezi pasaje ca Iuda 3; Romani 16:17-18; 1 Timotei 6:12; 2 Timotei 3:16-17; Fapte 20:27-28; 2 Timotei 4:2; 1 Petru 4:10-11.

Din moment ce biserica este o revelaţie a Noului Testament (Efeseni 3:1-10; Coloseni 1:24-29), Noul Testament este de o importanţă specială cu privire la doctrina bisericii. Robert Delnay a afirmat:

Adevărul este că, în timp ce întreaga Biblie este inspirată verbal şi cele două Testamente se armonizează perfect, în orice conflict aparent între Vechiul şi Noul Testament, în această eră a harului, regula Noului Testament este cea care domină. Biserica nu este Israelul, iar aceia dintre noi care suntem dispensaţionalişti am aderat la această idee de bază. Noi am acceptat principiul conform căruia în orice conflict aparent, luăm în considerare regula Noului Testament. Deseori am acceptat corolarul potrivit căruia regulile Vechiului Testament se aplică bisericii numai în măsura în care Noul Testament le repetă.

Există o binecuvântare de la Dumnezeu disponibilă individului şi bisericii locale care se vor supune Cuvântului Său. Pentru a vedea promisiunea binecuvântării individuale, citeşte versete cum ar fi: Deuteronom 29:9; Iosua 1:8; 2 Cronici 31:21; Ieremia 15:16; Iacob 1:25 şi 1 Ioan 2:14. Pentru a vedea binecuvântările promise pentru biserică, ar trebui observat faptul că ascultarea de învăţătura apostolilor (Fapte 2:42) a produs spiritualitate, unitate (2:26), o mărturie bună (2:47) şi salvarea multor suflete. Ascultarea de Scriptură (1 Corinteni 5:1-7) a dus la pocăinţă şi iertate în biserica din Corint (2 Corinteni 2:1-11).

Aplicaţia

Dacă eşti serios în învăţarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, ţi-ai folosit Biblia în timp ce ai citit acest material. Dacă nu ai făcut-o, te încurajez să-ţi iei Biblia şi să citeşti versetele mai sus menţionate, în contextul lor, şi verifică pentru tine însuţi învăţătura Bibliei. Această particularitate baptistă este pusă în capul listei nu pentru că se potriveşte acrostihului din limba engleză, ci pentru că este temelia pentru toate celelalte. Ea este vitală pentru tot ceea ce cunoaştem şi credem despre Dumnezeu şi relaţia omului cu El. Dacă Biblia nu este unica ta călăuză pentru credinţă şi practică, orice formă de erezie este posibilă în viaţa ta.

De aceea trebuie să-ţi citeşti zilnic Biblia şi să meditezi la învăţăturile ei de-a lungul întregii zile.

Materialul de mai sus a fost pregătit cu ajutorul a trei surse principale: „Cârmuirea baptistă” (Baptist Polity) de Dr. Fred Moritz, „ Bazele biblice ale baptiştilor” (The Biblical Basis of Baptists) de Dr. L. Duane Brown şi materialele pregătite de pastorul Ralph Martin pentru Biserica Baptistă Memorial din Rockford, Illinois, USA.