cum când încheiem această serie de articole, aş vrea să vă încurajez să recapitulaţi tot materialul şi să memoraţi acrostihul de mai jos. Deşi nu este la fel de important ca memorarea Bibliei, este important ca noi, în calitate de credincioşi nou testamentali, să păstrăm aceste distinctive. Recitiţi introducerea acestei serii din primul articol. Amintiţi-vă cine sunt baptiştii, sau cel puţin cine ar trebui să fim.

B – Biblia ca autoritate
A – Autonomia bisericii locale
P – Preoţia credincioşilor
T – Două ordonanţe (Botezul şi Cina Domnului)
I – Libertatea sufletească individuală
S – Membri salvaţi ai bisericii
T – Două slujbe în biserică (Pastorul şi Diaconii)
S – Separarea bisericii de stat

Dumnezeu a creat trei instituţii. În Geneza 2:20-25 Dumnezeu a creat familia. Aceasta este unitatea de bază a întregii societăţi. A fost creată înainte de căderea în păcat. După potopul din Geneza 6, Dumnezeu a pus bazele guvernării (Geneza 9). Rolul guvernării este acela de a controla răul din societate. Pentru aceasta, guvernarea a primit puterea de a lua viaţa unei persoane, şi nu găsim niciunde în Biblie anularea acestui drept. A treia instituţie pe care Dumnezeu a creat-o este biserica. Biserica, sau trupul lui Cristos, este o entitate nou testamentară. Ea a fost înfiinţată de Isus Cristos. (Matei 16:18). Nu exista în Vechiul Testament şi nu va mai fi prezentă pe pământ după răpire. Pentru noi, cei care trăim în perioada dintre Vechiul Testament şi răpire, „biserica” se manifestă prin adunări locale de credincioşi botezaţi care caută să manifeste gloria lui Cristos. Ca baptişti noi credem că este imperios necesar să menţinem distincţia dintre biserică şi guvernare. Această distincţie nu are la bază doar motive practice ci şi un principiu biblic. Mai mult +

ceastă distinctivă a bisericilor baptiste este un subiect ce poate acoperi multe pagini. Pe lângă folosirea de bază a cuvintelor implicate şi descrierea celor două slujbe, există calificări pentru fiecare dintre ele şi există şi sistemul de guvernare al bisericii în care funcţionează cele două slujbe. Din motive practice, acest articol nu va aborda toate aceste aspecte în detaliu.

Să începem cu slujba de pastor. Există trei cuvinte folosite pentru a descrie această slujbă. Primul cuvânt este „episcopos”. El descrie activitatea unui om care supraveghează un grup de lucrători. Este folosit în Fapte 20:28; Tit 1:7; 1 Petru 2:25; Filipeni 1:1 şi 1 Timotei 3:2.

Următorul cuvânt folosit de Duhul Sfânt pentru a descrie slujba de pastor este „presbuteros” sau „bătrân”. El descrie un om care conduce peste alţii asemenea unui preşedinte. Conţine şi ideea conducerii activităţii unui grup de oameni. Se găseşte în 1 Timotei 5:17; Fapte 11:30; Fapte 20:17-20; Tit 1:5-7; 1 Petru 5:1-4.

Al treilea cuvânt este „poimen”. Se găseşte doar o singură dată în Noul Testament şi îl identifică pe pastor în calitate de păstor al turmei (Fapte 20:28). O altă formă a acestui cuvânt este „poimnion” care însemnă „turmă”. Verbul este „poimaino” care înseamnă „a hrăni”.

Se pune următoarea întrebare – aceste trei cuvinte se referă la trei slujbe diferite sau doar la o singură slujbă? Fiind atenţi la context şi la folosirea cuvintelor este uşor de răspuns la această întrebare. Când Pavel le-a predicat, în Milet, bătrânilor din Efes (Fapte 20:17-28), a folosit toate cele trei cuvinte. El i-a numit pe bărbaţii din Efes prezbiteri (v. 17), le-a spus că Duhul Sfânt i-a pus episcopi (supraveghetori) peste biserică (v. 28), şi le-a poruncit să hrănească turma. (v. 28). Mai mult, în Tit 1:5-7, Pavel foloseşte cuvintele „prezbiter” şi „episcop” în mod interschimbabil. Tit trebuia să aşeze „prezbiteri în fiecare cetate” (v. 5). Apoi îi numeşte pe prezbiteri „episcopi” (v. 7). Petru foloseşte toate cele trei cuvinte ca să descrie aceeaşi slujbă în 1 Petru 5:1, 2. Îi numeşte prezbiteri (v. 1), le spune să păstorească turma lui Dumnezeu (v. 2), şi să supravegheze biserica (v. 2). Mai mult +

otrivit Bibliei nu există decât două feluri de oameni – mântuiţi şi nemântuiţi. Sau, ca să folosim cuvintele apostolului Ioan – copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului (1 Ioan 3:10). Având acest adevăr în minte, este important să determinăm cine poate fi membru al unei biserici locale.

De-a lungul istoriei, baptiştii au susţinut că numai credincioşii născuţi din nou pot fi membri ai unei biserici locale. Această poziţie este în contradicţie cu cea a unor grupuri care au practici ne-scripturale. Iată trei erori predominante:

1. Membralitate prin botezul copiilor. Această practică are la bază ideea că botezul îndepărtează păcatul original. Această erezie a fost iniţiată de Augustin şi este practicată de catolici.

2. Membralitatea prin botez care regenerează (mântuieşte) sufletul. Martin Luther a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea acestei doctrine false. Mulţi luterani menţin şi azi această poziţie. Practic, mulţi baptişti acceptă şi ei această poziţie. De câte ori nu aţi auzit pe cineva dând data botezului ca dată la care a fost mântuit?

3. Membralitatea prin participarea la „Legământul harului”. Această învăţătură reformată afirmă că la botez devii membru al bisericii iar apoi, când treci prin Confirmare / Prima comuniune, devii un membru activ. Din păcate, regenerarea nu este necesară.

Există multe biserici baptiste care, cel puţin teoretic, nu sunt de acord cu nici una dintre erorile de mai sus dar totuşi, în mod practic fac acelaşi lucru. Am văzut oameni care au devenit membri într-o biserică baptistă mergând în faţă în urma unei invitaţii, semnând un formular şi declarând cu uşurinţă că ei cred în Isus (vezi Iacov 2:19). În multe biserici poţi deveni membru la fel de uşor precum devii membru într-o grupare civică. Însă ce ne învaţă Biblia? Mai mult +

ceasta este cea de-a cincea afirmaţie, din cele opt, pe care le-am pus sub titlul „Distinctivele baptiste”. Este similară celei de-a treia afirmaţii care a avut de-a face cu preoţia credinciosului. Similaritatea se găseşte în principal în învăţătura Bibliei cu privire la responsabilitatea individuală înaintea lui Dumnezeu în contrast cu responsabilitatea colectivă.

Acest adevăr, responsabilitatea individuală în contrast cu cea colectivă, nu este în general înţeles de către cei dominaţi de sistemele religioase opresive. Există un fals confort în ideea responsabilităţii colective. Pentru o vreme, ea ţine departe sentimentul responsabilităţii personale, permiţându-i individului să trăiască fără preocupare cu privire la părerea lui Dumnezeu despre el… „Mântuirea sa este problema preoţilor”… Numai că acest confort fals nu duce decât la separarea eternă de Dumnezeu, Cel care cheamă indivizii la salvare şi la sfinţenie. Mai mult +

rmând acrostihul distinctivelor baptiste, următoarea distinctivă a unei biserici baptiste adevărate este faptul că acceptă doar două ordonanţe (rânduieli) care au fost poruncite de Domnul Iesus Cristos: Botezul şi Cina Domnului.

B – Biblia ca autoritate
A – Autonomia bisericii locale
P – Preoţia credincioşilor
T – Două ordonanţe (Botezul şi Cina Domnului)
I – Libertatea sufletească individuală
S – Membri salvaţi ai bisericii
T – Două slujbe în biserică (Pastorul şi Diaconii)
S – Separarea bisericii de stat

La prima privire, ar putea părea că această distinctivă este de o importanţă minoră. Însă, exact acest subiect a dus la moartea multor anabaptişti. Metoda şi motivul botezului ţin de o credinţă care a condamnat pe mulţi la separarea veşnică de Dumnezeu. Am auzit un preot care spunea următoarele lucruri în timp ce boteza un bebeluş: „Prin botez noi devenim parte a Trupului lui Cristos.” Aceasta este o minciună a diavolului care a trimis milioane de oameni în iad. Mai mult +

ântuirea mea este problema preoţilor… Această afirmaţie a fost făcută cu mai mulţi ani în urmă, în Slatina, de un bărbat căruia îi fusese împărtăşită Evanghelia mântuirii prin credinţa personală în Iesus Cristos. Prin această afirmaţie omul acela nu numai că a respins Evanghelia, dar şi responsabilitatea sa personală cu privire la relaţia sa cu Dumnezeu.

„Preoţia credinciosului” este o distinctivă a baptiştilor biblici care are de-a face cu competenţa individuală în domeniul religiei şi a relaţiei personale cu Dumnezeu. Fiecare credincios este complet capabil să aibă o relaţie directă şi personală cu Salvatorul său şi nu trebuie să ajungă la Acesta printr-un mijlocitor uman. De fapt, în ultimii 2000 de ani, nu a fost posibilă relaţia cu Dumnezeu prin mijloacele medierii umane (adică, printr-un preot) deoarece prin crucificarea şi învierea lui Iesus Cristos, Dumnezeu a schimbat modul în care El lucrează cu omul. Mai mult +

e vom uita acum la cea de-a doua poziţie distinctă la care aderă adevăraţii baptişti – autonomia bisericii locale. Tematica la care se referă acest subiect are de a face cu relaţia pe care o biserică (adunare) locală o are cu alte biserici şi cu orice altă organizaţie eclesiastică întemeiată de om. Această doctrină a Noului Testament implică mai mult decât putem noi prezenta în acest articol. Totuşi, sunt câteva chestiuni la care trebuie să privim înainte de a cerceta Scripturile pentru a găsi învăţătura fundamentală cu privire la independenţa bisericii locale faţă de orice control din exterior. Mai mult +

a baptişti, noi declarăm că Biblia este unica noastră autoritate pentru credinţă şi practică. Cuvântul cheie este unica. Uneori veţi citi sau veţi auzi vorbind pe cineva cu privire la acest subiect şi expresia folosită va fi „autoritatea finală” sau „autoritatea decisivă”. Această expresie însă lasă să se înţeleagă faptul că există şi alte autorităţi, Biblia fiind cea finală, dacă celelalte autorităţi nu rezolvă chestiunea. Aceasta este o practică ce, în cele din urmă, îl aşază pe om şi tradiţiile acestuia deasupra Bibliei.

Hubmaier, un anabaptist convins, în timpul unei discuţii cu Zwingli, reformatorul elveţian, a spus următoarele cuvinte:

În toate disputele cu privire la credinţă şi religie, doar Scriptura, care iese din gura lui Dumnezeu, trebuie să fie standardul şi regula noastră.

Adevăraţii baptişti au păstrat această convingere de-a lungul secolelor, uneori cu preţul siguranţei lor personale. Mai mult +

n august 2008, un membru al Adunării Baptiste Independente din Beiuş a participat la o nuntă din regiunea Bihor. La acea nuntă era prezent şi un pastor binecunoscut dintr-o biserică din Uniunea Baptistă. În conversaţia cu membrul amintit, pastorul baptist din Uniune a făcut următorul comentariu:

Adevăraţii baptişti au fost întotdeauna independenţi.

Comentariul său arată o cunoaştere a istoriei pe care mulţi fie nu o ştiu, fie aleg să o ignore. Acest frate a mai făcut o deosebire pe care multora le place s-o nege, şi anume că există unii care se autointitulează baptişti, dar de fapt nu sunt baptişti adevăraţi.

Ce este un baptist? Cum recunoşti unul, dacă-l vezi?  Mai mult +