Preoţia credinciosului

ântuirea mea este problema preoţilor… Această afirmaţie a fost făcută cu mai mulţi ani în urmă, în Slatina, de un bărbat căruia îi fusese împărtăşită Evanghelia mântuirii prin credinţa personală în Iesus Cristos. Prin această afirmaţie omul acela nu numai că a respins Evanghelia, dar şi responsabilitatea sa personală cu privire la relaţia sa cu Dumnezeu.

„Preoţia credinciosului” este o distinctivă a baptiştilor biblici care are de-a face cu competenţa individuală în domeniul religiei şi a relaţiei personale cu Dumnezeu. Fiecare credincios este complet capabil să aibă o relaţie directă şi personală cu Salvatorul său şi nu trebuie să ajungă la Acesta printr-un mijlocitor uman. De fapt, în ultimii 2000 de ani, nu a fost posibilă relaţia cu Dumnezeu prin mijloacele medierii umane (adică, printr-un preot) deoarece prin crucificarea şi învierea lui Iesus Cristos, Dumnezeu a schimbat modul în care El lucrează cu omul.

Ce era un preot? Un preot era un bărbat chemat de Dumnezeu (Exod 28:1), îmbrăcat într-un mod corespunzător (Exod 28:2; 29:9), având de oferit o jertfă (Exod 29:38-42), pe un altar (Exod 29:38; Levitic 1:5-9), într-un templu (Levitic 1:3), şi făcea acest lucru din pricina păcatelor sale şi ale altora (Levitic 9:7; 1:2-4). Slujba de preot a început în Levitic 9:5-7, 22-24, iar relaţia lui Israel cu Dumnezeu a depins de preoţie.

Când a încetat slujba preoţiei? Probabil că toţi cei care citesc acest articol sunt familiari cu sistemul de jertfe ale evreilor, din Vechiul Testament. Este clar faptul că preoţii din Israel aveau o certitudine deosebită cu privire la „securitatea” slujbei lor deoarece atâta vreme cât oamenii păcătuiau exista nevoia continuării jertfelor. O dată pe an, Marele Preot intra în Sfânta Sfintelor, dar nu fără sângele unei jertfe. Acea zi supremă s-a repetat de-a lungul vremurilor Vechiului Testament din cauza faptului că sângele acelor animale jertfite nu putea îndepărta permanent păcatul. Din acest motiv continua şi slujba preoţiei. Dar până când? Până în Matei 27:51 când perdeaua templului a fost ruptă în două, de sus până jos, în momentul în care Iesus Cristos a plătit deplin preţul pentru păcatul lumii pe crucea Calvarului. Din clipa aceea până azi, nu a mai fost nevoie de preot deoarece nu mai este nevoie de jertfă, altar şi templu.

Toate religiile care au preoţie (catolicii, ortodocşii, episcopalienii, etc.) nu urmează învăţătura Bibliei.

Ce ne învaţă Noul Testament despre preoţia credinciosului? Epistola către Evrei vorbeşte despre lucrarea lui Iesus Cristos în calitatea Sa de Mare Preot al nostru. Această slujbă a fost transferată de pe pământ în cer (4:14). Acum este o slujbă îndeplinită de Dumnezeu Însuşi (4:14). Ea este deţinută de Unul care nu are păcat (4:15). De asemenea, această slujbă este o uşă deschisă pentru comunicarea directă cu Dumnezeu, fără ajutorul vreunui preot uman (4:16).

Făcând o paralelă în Vechiul Testament, numai o singură persoană putea deţine slujba de Mare Preot. Azi, singura persoană care deţine această slujbă este Iesus Cristos. 1 Timotei 2:5 afirmă foarte clar că numai Iesus Cristos poate mijloci între Dumnezeu şi om. Nimeni nu poate acţiona ca mijlocitor în folosul altei persoane. Mai mult, nu doar oamenii sunt excluşi de la mijlocirea în folosul altora, dar şi celelalte creaturi sunt excluse. Aceasta înseamnă că nici Maria, soţia lui Iosif, nici aşa-zişii „sfinţi” şi nici îngerii nu pot mijloci între tine şi Dumnezeu (pentru tine înaintea lui Dumnezeu).

Acum, cineva ar putea întreba: „Şi cu rugăciunea de mijlocire cum rămâne?” Cred că toată lumea înţelege adevărul cu privire la aceasta, însă pentru a fi siguri să clarificăm: a te ruga pentru cineva nu este acelaşi lucru cu a te ruga în locul lui. Un preot din Vechiul Testament săvârşea ceva ce credinciosul din Vechiul Testament nu putea face pentru sine. Nimeni din cei de azi nu este exclus de la accesul direct la Dumnezeu.

În contrast cu Vechiul Testament, în locul unei seminţii preoţeşti (leviţii), fiecare credincios este un preot înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem oameni chemaţi de Dumnezeu (Ioan 6:44; 15:16), îmbrăcaţi în dreptitudine sau neprihănire (Filipeni 3:9), încrezători în Jertfa supremă şi finală (Evrei 10:12) în acelaşi timp aducând trupul nostru ca o jertfă vie (Romani 12:1), după ce am pus pe altar voinţa noastră şi am murit faţă de sine (Galateni 3:20), trupul nostru fiind templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19, 20), şi având responsabilitatea rugăciunii (1 Timotei 2:1-4, 8; Luca 18:1).

Petru îi descrie pe credincioşi ca o preoţie sfântă şi regală (1 Petru 2: 5, 9). Ioan spune că suntem regi şi preoţi pentru Dumnezeu (Apocalipsa 1:6). Pe baza Noului Testament este clar că noi, credincioşii de azi, avem un mare privilegiu pe care cei din Vechiul Testament nu l-au avut. De asemenea este clar că noi avem şi o responsabilitate mare. Preotul din Vechiul Testament avea responsabilitatea de-a îndeplini regulile sistemului de jertfe în folosul oamenilor. Un aspect major al responsabilităţii „preoţilor” din Noul Testament, adică al tuturor credincioşilor, este exprimat în 2 Corinteni 5:19 – „… Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în seamă fărădelegile; şi ne-a încredinţat nouă cuvântul împăcării.” Aceasta ar trebui să fie bătaia de inimă a credinciosului-preot de azi.

Învăţătura biblică cu privire la preoţia credinciosului mai enumeră o serie de privilegii de care nu s-au bucurat credincioşii Vechiului Testament. Fiecare credincios are privilegiul (şi responsabilitatea) de a studia şi de a înţelege Scripturile (Fapte 17:11; Ioan14:26). Nu există nicio nevoie de a merge într-un loc sacru pentru rugăciune (Matei 6:6). Nu trebuie să cauţi un „preot” special consacrat mărturisirii păcatelor (1 Ioan 1:9). Probabil că binecuvântarea cea mai măreaţă este faptul că, într-o zi, credinciosul-preot va domni pe pământ împreună cu Iesus Cristos (Apocalipsa 5:10).

Exprimă-ţi părerea completând următorul formular: