,

Care este Darul lui Dumnezeu?

—26 octombrie 2014


de George Zeller

C

are este darul lui Dumnezeu la care fac referire aceste versete? Aceasta este o întrebare cheie care trebuie sa primească un răspuns atent. În esenţă există două răspunsuri posibile. Sunt mulţi care spun că darul lui Dumnezeu la care face referire pasajul este CREDINŢA. Alţii spun că darul lui Dumnezeu menţionat aici este MÂNTUIREA.Care este darul lui Dumnezeu din Efeseni 2:8-9? Este credinţa sau mântuirea?

Cheia înţelegerii pasajului din Efeseni 2:8,9 stă în identificarea corectă a cuvântului pe care pronumele „aceasta” [τουτο] îl determină. Se referă pronumele „aceasta” (verset 8) la credinţă sau se referă la mântuire? Unii oameni susţin că darul lui Dumnezeu este credinţa iar alţii spun că darul lui Dumnezeu este „mântuirea”. 

Perspectiva 1 – Credinţa este darul lui Dumnezeu

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi această credinţă nu vine de la voi; ci această credinţă este darul lui Dumnezeu. Această credinţă nu este prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (în acest caz, cuvântul determinat de pronume este identificat ca fiind „credinţa”).

Majoritara reformaţilor înţeleg darul lui Dumnezeu din Efeseni 2:8,9 ca fiind CREDINŢA. Acest lucru naşte nişte întrebări interesante. Dacă credinţa mântuitoare este darul lui Dumnezeu, atunci cum primeşte păcătosul acest dar? Se roagă el ca Dumnezeu să-i dea darul credinţei? Nădăjduieşte el ca Dumnezeu în suveranitatea Sa să-i dea acest dar ca să poată fi mântuit? Ce trebuie să facă el pentru a avea credinţă?

Teologia reformată învaţă faptul că, pentru ca o persoană să fie mântuită, Dumnezeu trebuie să îi dea mai întâi darul credinţei mântuitoare. Înainte de a primi acest dar, persoana trebuie să fie mai întâi regenerată, deoarece teologia reformată ne învaţă că păcătoşii neregeneraţi care sunt morţi în păcat sunt incapabili să creadă.

Charles Spurgeon le-a dat un răspuns bun celor care insistă asupra faptului că regenerarea este necesară înainte ca păcătosul să poată crede:

„În zilele noastre, unii predicatori ne asigură că o persoană trebuie să fie regenerată înainte de a o putea invita să creadă în Isus Cristos, o anumită măsură a lucrării harului în inimă fiind, după părerea lor, singurul mandat pentru a crede. Şi acest lucru este fals. Este pusă deoparte evanghelia pentru păcătoşi şi ne este oferită o evanghelie pentru sfinţi. Ea reprezintă orice dar nu o lucrare a harului fără plată. Dacă trebuie să predic credinţa în Cristos unui om care este regenerat, atunci acel om, fiind regenerat, este deja mântuit, şi a i-L predica pe Cristos şi a-l îndemna să creadă pentru a fi mântuit când el este deja mântuit, fiind regenerat, este fără rost şi ridicol. Trebuie să le predic credinţa numai celor care o au? Cu adevărat absurd! Nu este asta ca şi cum ai aştepta ca omul să fie vindecat după care îi administrezi medicamentul? Înseamnă să-L predici pe Cristos celor drepţi, nu celor păcătoşi. [Charles Spurgeon, în predica sa: „Mandatul credinţei” (The Warrant of Faith)]

Unii reformaţi duc ideea „regenerării care precede credinţa” la o extremă ridicolă. De exemplu R. C. Sproul şi alţii spun că este posibil ca un copil să fie regenerat şi să nu ajungă la credinţa în Cristos decât mulţi ani mai târziu. [Pentru documentare, citiţi studiul nostru: Precede regenerarea credinţa?]

Perspectiva care insistă pe faptul că regenerarea precede credinţa este inconsecventă cu învăţătura clară a Bibliei. De exemplu, Ioan 1:12 nu spune: „Dar tuturor celor regeneraţi, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;”. În schimb Ioan 1:12 ne învaţă că cei care Îl primesc pe Cristos prin credinţă devin copii ai lui Dumnezeu (adică sunt născuţi din Dumnezeu sau regeneraţi). Într-un mod similar, Ioan 20:31 spune: „crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”. Nu spune: „având viaţă să credeţi” (ceea ce ne-am aştepta să spună dacă regenerarea precede credinţa). Numeroase pasaje din Evanghelia după Ioan ne învaţă că VIAŢA (viaţa veşnică) este rezultatul credinţei în Cristos (Ioan 3:15,16,36; 5:24; 6:47; etc.). Reformaţii ne învaţă că VIAŢA duce la CREDINŢĂ. Poziţia Biblică este aceea că păcătosul este regenerat în momentul în care se încrede în Domnul Isus Cristos. Aceste lucruri sunt discutate mai pe larg în studiul: Precede regenerarea credinţa?

Există o variaţie a perspectivei 1 care este susţinută de distinsul teolog de la Princeton, Charles Hodge, dar şi de alţii. Ea este discutată în Anexa 1.

Perspectiva 2 – Mântuirea este darul lui Dumnezeu

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi această mântuire nu vine de la voi; această mântuire este darul lui Dumnezeu. Această mântuire nu este prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (în acest caz, cuvântul determinat de pronume este identificat ca fiind „mântuirea” care este ideea verbului principal „aţi fost mântuiţi”).

Această perspectivă este reflectată în mod clar în declaraţia doctrinară a IFCA [Bisericile Independente Fundamentaliste din America, Articolul IV, Secţiunea 1, Paragraful 6] care spune:

Credem că MÂNTUIREA este DARUL LUI DUMNEZEU dat omului prin har şi primit prin credinţa personală în Domnul Isus Cristos.

Această afirmaţie bine formulată arată clar că mântuirea este darul lui Dumnezeu şi că acest dar este primit prin credinţă personală. Darul este mântuirea; primirea darului este prin credinţă.

Există şi o altă perspectivă care este o variaţie a perspectivei 2 (care spune că mântuirea este darul lui Dumnezeu) şi o discutare a acestei variaţii găsiţi în Anexa 2.

O lecţie de greacă

Dacă vă uitaţi într-un Nou Testament în greacă, interliniar, veţi vedea că pasajul este formulat aşa:

Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta [τουτο] nu de la voi; [este] darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni”. (Efeseni 2:8-9).

Pronumele [τουτο] este un pronume demonstrativ. El indică spre lucrurile la care face referire. Ca gen, nu este nici masculin, nici feminin, ci neutru. Ar putea fi tradus „acest lucru”. Ca număr este singular. Se referă la ceva, dar nu la mai multe lucruri. Ca şi caz este nominativ (subiectul verbului); „acest lucru nu de la voi; [este] darul lui Dumnezeu”.

La ce se referă „acest lucru”? Comentatorul bibliei trebuie să identifice corect antecedentul acestui pronume, adică să identifice la ce se referă pronumele. „Credinţa” este cel mai apropiat antecedent, ar putea spune unii: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi;” (Efeseni 2:8). Şi este adevărat. „Credinţa” este cel mai apropiat antecedent. Dar din moment ce în Noul Testament există un mare număr de cazuri în care cel mai apropiat antecedent nu este cel corect, ar trebui să fim precauţi în a face această identificare. Există alte aspecte mult mai importante ce trebuie luate în considerare.

Iată regula gramaticală corectă care trebuie să fie respectată în limba greacă: pronumele se acordă cu antecedentul în gen şi număr. Cazul este determinat de folosirea lor în propoziţia din care fac parte. [A Manual Grammar of the Greek New Testament de H. E. Dana şi Julius Mantey, p. 125 (Secţiunea 135).]

Această regulă aduce argumente puternice împotriva identificării „credinţei” ca şi antecedent deoarece „credinţa” nu se acordă cu pronumele în gen. Pronumele „aceasta” (verset 8) este NEUTRU, iar substantivul „credinţa” (verset 8) este FEMININ. Dacă Pavel dorea ca cititorii săi înţeleagă că pronumele se referă la „credinţă”, atunci nu există nici un motiv ca el să nu fi folosit forma feminină a pronumelui demonstrativ [care ar fi cuvântul grecesc αυτη]. Atunci lucrurile ar fi fost clare. Versetul ar fi sunat aşa:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi acest lucru la feminin [credinţa] nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu.

Dacă Pavel ar fi folosit pronumele feminin atunci ar fi fost foarte clar, evident şi indiscutabil că CREDINŢA este darul lui Dumnezeu. Totuşi Pavel nu a folosit pronumele feminin.

Atunci de a folosit Pavel pronumele neutru? Care este antecedentul? Dacă Pavel ar fi dorit să se refere la ideea conţinută în verbul principal (ideea de fi MÂNTUIT), atunci ar fi fost perfect normal şi potrivit să folosească genul neutru. Pavel ar fi putut spune în mod natural:

Căci prin har AŢI FOST MÂNTUIŢI, prin credinţă, şi acest lucru despre care vorbesc, adică mântuirea, nu vine de la voi, este darul lui Dumnezeu.

Dacă Pavel ar fi dorit ca pronumele să se refere la ideea sau conceptul conţinut în verb, atunci forma neutră era cea potrivită. Pronumele „aceasta” [τουτο] se referă în mod obişnuit la un antecedent conceptual. [Greek Grammar Beyond the Basics de Daniel B. Wallace, p. 335.]

Trebuie să analizăm cu atenţie Efeseni 2:8-9 pentru a identifica antecedentul în mod corect. Trebuie să ne întrebăm: „Despre ce vorbeşte Pavel în Efeseni 2:8-9? Care este subiectul principal?” Este clar că Pavel vorbeşte despre CUM ESTE MÂNTUITĂ O PERSOANĂ. Ideea principală a frazei se găseşte în verbul „AŢI FOST MÂNTUIŢI” [sau „SUNTEŢI MÂNTUIŢI]. Cum este o persoană mânuită? Efeseni 2:8-9 răspunde la această întrebare cheie. Mântuirea este prin har. Mântuirea este prin credinţă. Mântuirea nu este de la voi. Mântuirea este DARUL LUI DUMNEZEU. Mântuirea nu este prin fapte. Pavel nu ţine o disertaţie despre credinţă, ci o scurtă disertaţie despre mântuire. MÂNTUIREA este subiectul său principal. Credinţa este menţionată deoarece nu poţi răspunde la întrebarea „CUM ESTE MÂNTUITĂ O PERSOANĂ?” fără să menţionezi credinţa. Omul este mântuit prin credinţa în Domnul Isus Cristos (Fapte 16:31). Darul de har al mântuirii trebuie primit în mod personal, şi este primit prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Dar subiectul principal despre care vorbeşte Pavel în aceste versete este mântuirea, nu credinţa.

Darul lui Dumnezeu – Folosire în Noul Testament
Biblia se explică singură. Nu trebuie să ne bazăm numai pe Efeseni 2:8 pentru a afla care este darul lui Dumnezeu. Există multe alte pasaje din Noul Testament care ne spun clar care este darul lui Dumnezeu. Cum este folosită expresia „darul lui Dumnezeu” în alte părţi ale Noului Testament, de către Pavel sau alţi scriitori?
Studierea locurilor în care este folosit cuvântul „dar” în Noul Testament, scoate la iveală următoarele:

  • δäρον (dar, cadou) substantiv neutru
  • Acest cuvânt este folosit cu referire la „darul lui Dumnezeu” doar o singură dată, şi acesta în pasajul pe care îl studiem (Efeseni 2:8). Totuşi există şi alte cuvinte greceşti care sunt traduse ca „dar” după cum urmează:

  • δωρεά (dar) substantiv feminin
  • Ioan 4:10—darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică (compară cu versetul 14).
    Fapte 2:38; 8:20; 10:45; 11:17—darul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt.
    Romani 5:15,17—aceste versete vorbesc despre darul îndreptăţirii (neprihănirii) şi vieţii (compară cu versetele 18, 21).
    2 Corinteni 9:15—acest verset vorbeşte despre darul nespus de mare al lui Dumnezeu, care este Isus Cristos.
    Trebuie să observăm că acest cuvânt nu este niciodată folosit cu privire la CREDINŢĂ.

  • δώρημα (dar, cadou) substantiv neutru
  • Acest cuvânt nu este niciodată folosit cu privire la CREDINŢĂ dar este folosit cu privire la darul lui Dumnezeu de mântuire sau îndreptăţire (vezi Romani 5:16).

  • χάρισμα (un dar dat în mod gratuit, fără merit) substantiv neutru
  • Romani 6:23—darul de har al lui Dumnezeu este viaţa veşnică (compară cu Romani 5:15-16).
    Acest cuvânt nu este niciodată folosit cu privire la CREDINŢĂ (excepţie făcând 1 Corinteni 12:9 care vorbeşte despre darul temporar al credinţei ce face minuni, nu despre credinţa mântuitoare)

    Aşadar, în nici un alt loc din Noul Testament, cuvântul „DAR” nu se referă la credinţa mântuitoare. Totuşi, recunoaştem faptul că fără mila lui Dumnezeu şi fără împuternicirea şi iluminare Sa prin har, credinţa mântuitoare nu ar putea fi manifestată (Ioan 6:44,65; Romani 9:16; Matei 11:27; 16:16-17; Fapte 16:14; etc.).

    Am văzut aşadar că există multe pasaje în Noul Testament care vorbesc despre MÂNTUIRE (sau îndreptăţire, sau viaţă veşnică) ca fiind darul lui Dumnezeu, în special în scrierile lui Pavel. În lumina acestui fapt, ar fi mult mai sigur să identificăm „darul lui Dumnezeu” din Efeseni 2:8 ca fiind MÂNTUIREA, dacă nu există nişte motive evidente pentru a face altfel. Dacă Efeseni 2:8 vorbeşte despre credinţă ca fiind darul lui Dumnezeu, atunci acesta este singurul loc din Noul Testament în care Pavel face o astfel de asociere.

    Din moment ce pronumele este la genul neutru (şi nu se acordă cu genul feminin al cuvântului „credinţă”), din moment ce Pavel vorbeşte despre cum este mântuită o persoană (mântuirea este în mod clar subiectul discutat) şi din moment ce oriunde altundeva Noul Testament vorbeşte despre mântuire ca fiind darul lui Dumnezeu, avem argumente solide să tragem concluzia că darul lui Dumnezeu în Efeseni 2:8 este mântuirea.

    „Nu prin fapte” – Folosire în Noul Testament
    „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:9). Ce nu este prin fapte? Ne spune Pavel despre credinţă că nu este prin fapte sau ne spune că mântuirea nu este prin fapte? Din nou ne este de ajutor studierea folosirii în Noul Testament (de către Pavel):

  • În Romani 3:20 Pavel spune că îndreptăţirea nu este prin fapte.
  • În Romani 3:27 Pavel spune că îndreptăţirea nu este prin fapte.
  • În Romani 3:28 Pavel spune că îndreptăţirea nu este prin fapte.
  • În Romani 4:2,6 Pavel spune că îndreptăţirea nu este prin fapte.
  • În Romani 9:11 Pavel spune că alegerea nu este prin fapte.
  • În Romani 9:32 Pavel spune că neprihănirea nu este prin fapte.
  • În Romani 11:6 Pavel spune că alegerea nu este prin fapte.
  • În Galateni 2:16 Pavel spune că îndreptăţirea nu este prin fapte.
  • În 2 Timotei 1:9 Pavel spune că mântuirea şi chemarea lui Dumnezeu nu sunt după fapte.
  • În Tit 3:5 Pavel spune că mântuirea nu este prin fapte.
  • Dacă Efeseni 2:9 înseamnă că mântuirea nu este prin fapte, acest lucru este în armonie cu toate pasajele de mai sus. Faptul că mântuirea nu este prin fapte este un lucru pe care Pavel îl spune în mod repetat, însă în nici un alt loc din Noul Testament Pavel nu spune: „credinţa nu este prin fapte”. În mod repetat Pavel spune că mântuirea (îndreptăţirea) nu este prin fapte, dar nu spune niciodată despre credinţă că nu este prin fapte. Ar fi o prostie să spună aşa ceva. Faptul că credinţa nu este prin fapte este atât de evident (sau cum spune Alford: „irelevant”) încât nici nu trebuie spus acest lucru. După cum a spus John Eadie: „poţi declara că mântuirea nu este prin fapte, dar nu este corect să spui că credinţa nu este prin fapte.” De aceea oameni precum Charles Hodge sunt obligaţi să pună o paranteză în: „Aţi fost mântuiţi prin credinţă (Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.) Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. [Vezi Comentariul lui Hodge pe Efeseni la Efeseni 2:8.] Hodge vrea să facă versetul să spună că credinţa este darul lui Dumnezeu (deoarece se potriveşte bine cu teologia reformată). Totuşi Hodge ştie că Pavel nu ar spune niciodată despre „credinţă că nu este prin fapte” (vezi Anexa 1).

    Biblia spune în mod repetat că nu suntem mântuiţi prin fapte (vezi versetele citate mai devreme). De asemenea, Biblia spune în mod repetat că suntem mântuiţi sau socotiţi neprihăniţi prin credinţă (Romani 5:1; etc.). Dacă omul nu este mântuit prin fapte ci prin credinţă, atunci în mod evident credinţa nu este o faptă: „celui ce nu lucrează, ci crede” (Romani 4:5). Credinţa şi faptele nu merg împreună. Credinţa nu este faptă. Fapta este ceva pentru care ne asumăm creditul. Fapta este ceva pentru care putem fi răsplătiţi. Fapta este ceva cu privire la care ne putem lăuda. Fapta este meritorie. Omul nu îşi poate „asuma creditul” sau „să se laude” pentru credinţa sa, deoarece credinţa nu este meritorie (nu merită o răsplată sau cinste). Credinţa nu este ceva cu care o persoană se poate lăuda. Credinţa nu îşi asumă creditul pentru că există. Credinţa Îi dă întreaga recunoaştere lui Cristos. Credinţa recunoaşte faptul că Isus Cristos trebuie să primească tot creditul, cinstea şi onoarea, pentru că El a făcut totul! Credinţa nu este ceva „bun” pe care îl face omul; pur şi simplu este o recunoaştere a omului că „eu nu pot face nimic bun, şi de aceea am nevoie de un Mântuitor”. Numai o persoană complet ignorantă faţă de evanghelie şi de semnificaţia cuvântului „credinţă” ar încerca vreodată să-şi asume creditul pentru credinţă. Nu există nici un merit în actul de a crede.

    A spune că credinţa este o faptă este în contradicţie totală cu ceea ce ne învaţă Noul Testament despre mântuire. Mântuirea „nu este prin fapte” şi „complet fără fapte” (Romani 3:28; 4:6). Cei ce cred sunt cei ce „NU LUCREAZĂ” (Romani 4:5). Şi atunci ce fac ei? Pur şi simplu SE BAZEAZĂ pe lucrarea terminată a lui Cristos care a făcut totul şi a plătit totul!

    Dacă Efeseni 2:9 vorbeşte despre credinţă ca „nefiind prin fapte”, atunci acesta este singurul loc din Noul Testament în care Pavel face o astfel de afirmaţie. Dacă pe de altă parte versetul spune că mântuirea nu este prin fapte, atunci acest lucru ar fi în armonie cu învăţăturile date frecvent de Pavel oriunde altundeva iar acesta ar fi unul din multele versete din Noul Testament care ne învaţă acest adevăr.

    Ca exemplu practic, gândiţi-vă cum împărtăşim mesajul mântuirii cu cei ce sunt pierduţi. Adesea le spunem că mântuirea nu este prin fapte. Toate religiile false vorbesc despre o formă de mântuire printr-un sistem al faptelor. În împărtăşirea evangheliei, noi le facem clar oamenilor că mântuirea nu este prin fapte şi că ei nu pot face nimic să lucreze pentru mântuirea lor pentru a merita favoarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nu îi spunem păcătosului:

    Prietene, credinţa nu este prin fapte. Tu nu poţi face nimic pentru ca să crezi.

    Nu, credinţa este ceva de care păcătosul este responsabil să manifeste. Păcătosul este responsabil să Îl creadă pe Dumnezeu pe Cuvânt şi să se bazeze în întregime pe VALOAREA (cine este El), pe LUCRAREA (ce a făcut El) şi pe CUVÂNTUL (ce a spus El) Mântuitorului. Chiar dacă credinţa nu este o faptă meritorie, ea este ceva ce trebuie făcut: „Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:28-29). Este un lucru pe care omul este responsabil să-l facă, şi pentru care este condamnat dacă nu îl face (Ioan 8:24; 3:18).

    Credinţa mântuitoare
    În Efeseni 2:8 credinţa nu este darul. Credinţa este modul în care primim darul. Credinţa este MÂNA INIMII care se întinde şi primeşte ceea ce Dumnezeu îi dăruieşte prin harul Său. Credinţa este răspunsul omului la lucrarea şi promisiunea lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă să Îl crezi pe Dumnezeu pe cuvânt şi să te bazezi în întregime pe Isus Cristos, CINE ESTE EL, CE A FĂCUT EL şi CE A SPUS EL. Ce este credinţa mântuitoare? Scriitorul de imnuri a exprimat bine acest lucru: „Este aşa de dulce SĂ TE ÎNCREZI ÎN ISUS, [ce înseamnă să te încrezi în Isus?] → doar să Îl crezi pe Cuvânt, → doar să stai pe promisiunea Sa, → doar să ştii AŞA SPUNE DOMNUL.”

    Unii calvinişti extremi tind să vorbească despre credinţă ca fiind ceva ce omul nu poate face. Aceasta duce la o înţelegere greşită a inabilităţii omului. Întrebarea pe care a pus-o temnicerul din Filipi a fost aceasta: „ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30). Unii ar răspunde aşa: „Nimic! Nu poţi face nimic! Eşti mort şi nu-I poţi răspunde lui Dumnezeu până nu eşti regenerat. Tu nu ai nici o parte în mântuire. Dumnezeu trebuie să facă totul. Tu nu poţi exercita credinţa mântuitoare.” Acest răspund poate să fie în armonie cu sistemul teologic al unei persoane, dar există o singură problemă. Nu acesta este modul în care Pavel şi Sila au răspuns la întrebare! Pavel şi Sila i-au spus temnicerului că era ceva ce putea să facă şi pe care era responsabil să-l facă: „CREDE în Domnul Isus Cristos!” (Fapte 16:31 şi comparaţi cu modul în care Petru a răspuns la o întrebare similară în Fapte 2:37-38).

    Indiferent de sistemul teologic al cuiva, Fapte 16:31 este foarte clar. Dumnezeu trebuie să facă mântuirea; omul trebuie să facă credinţa. Mântuirea este ceva ce numai Dumnezeu singur poate face. A crede este ceva ce numai păcătosul poate face. Dumnezeu nu face lucrarea de a crede în locul omului. Chiar şi William Hendriksen (care este reformat în teologia sa şi care crede că darul lui Dumnezeu în Efeseni 2:8 este credinţa) spune, „atât responsabilitatea de a crede cât şi activitatea sunt ale noastre, deoarece Dumnezeu nu crede în locul nostru”. O altă ilustraţie ar fi istoria cu şerpii înfocaţi din pustie, din Numeri 21. Putem noi spune că Izraeliții nu au avut nici o parte în izbăvirea lor de şerpi? Sigur că nu! Partea lor a fost să PRIVEASCĂ; partea lui Dumnezeu a fost să VINDECE. Ei au făcut acţiunea de a privi şi Dumnezeu a făcut vindecarea.

    Credinţa este prezentă atunci când păcătosul recunoaşte cu smerenie nevoia sa disperată şi admite că Dumnezeu trebuie să facă toată lucrarea de mântuire. Mântuirea este în întregime lucrarea lui Dumnezeu; credinţa este în întregime responsabilitatea omului. Omul nu contribuie la mântuirea sa. Ea este lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu singur trebuie să facă mântuirea; omul trebuie să exercite credinţa (Fapte 16:31). Cei ce sunt mântuiţi nu îi pot mulţumi decât lui Dumnezeu; cei ce sunt pierduţi nu pot da vina decât pe ei înşişi. Dumnezeu primeşte tot creditul pentru mântuirea omului; cel nemântuit trebuie să-şi asume întreaga vină pentru condamnarea sa veşnică. Cel mântuit spune cu mulţumire: „Sunt în cer datorită lui Dumnezeu!” Cel pierdut trebuie să spună adevărul că: „Sunt în iad din cauza mea!” Condamnarea sa nu are la bază respingerea sa de către Dumnezeu şi faptul că el L-a respins pe Dumnezeu (Marcu 16:16; 2 Tesaloniceni 2:10,12; Ioan 5:40).

    Nimeni nu va sta vreodată înaintea lui Dumnezeu şi să spună: „Sunt condamnat pentru că Dumnezeu nu mi-a dat niciodată darul credinţei.” Nimeni nu va putea să vină vreodată cu o astfel de scuză. Toţi oamenii sunt responsabili să creadă. Tuturor oamenilor li se porunceşte să creadă şi să se pocăiască (1 Ioan 3:23 şi Fapte 17:30). Dumnezeu spune: „Întoarceţi-vă la Mine [asta este credinţa!] şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului!” (Isaia 45:22). Potrivit cu 1 Timotei 2:4, Dumnezeu doreşte ca TOŢI OAMENII să VINĂ la El (şi a veni la Cristos este echivalent cu a crede în El-Ioan 6:35). Oamenii sunt responsabili să creadă, să vină şi să se pocăiască. Oamenii sunt condamnaţi veşnic pentru eşecul în a face acest lucru (Ioan 8:24; 3:18; etc.).
    D.L. Moody a spus odată:

    Unii spun că credinţa este darul lui Dumnezeu. La fel este şi aerul dar trebuie ca tu să-l respiri; la fel este şi pâinea, dar trebuie ca tu să o mănânci; la fel este şi apa, dar trebuie ca tu să o bei. Unii aşteaptă să primească un sentiment miraculos. Aceea nu este credinţă. ‘Credinţa vine în urma auzirii şi auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu.’ Nu înseamnă că eu stau pur şi simplu şi aştept ca credinţa să mă cucerească… eu trebuie să-L cred pe Dumnezeu pe Cuvânt.

    Potrivit apostolului Pavel, credinţa înseamnă să fii „deplin încredinţat [convins] că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească” (Romani 4:20-21). Dumnezeu a promis să îi mântuiască pe toţi cei ce vin la El prin Cristos (Evrei 7:25), şi omul credincios este deplin convins că Dumnezeu va face acest lucru. Observaţi că şi Romani 4:3 şi Romani 4:5 vorbesc despre „credinţa lui” (credinţa lui Avraam), nu despre credinţa lui Dumnezeu. Studiul verbului „a crede” în Noul Testament arată că subiectul verbului este omul (este întotdeauna omul, sau persoana cea care crede) şi că verbul este de cele mai multe ori folosit la diateza activă, ceea ce înseamnă că bărbatul, femeia, băiatul sau fata trebuie să realizeze acţiunea verbului. Oamenii trebuie să creadă. Dumnezeu le va cere socoteală dacă nu vor face acest lucru.

    Mărturisirea de credinţă a IFCA sintetizează bine acest lucru: „Noi credem că mântuirea este darul lui Dumnezeu adus omului prin har şi primit prin credinţa personală în Domnul Isus Cristos.” Potrivit acestei afirmaţii, MÂNTUIREA nu CREDINŢA este darul lui Dumnezeu. Acest dar al lui Dumnezeu (această mântuire prin har) este primită într-un singur mod: prin credinţa personală în Domnul Isus Cristos.

    Dar ce importanţă are?
    Ce este greşit în a spune că CREDINŢA este darul lui Dumnezeu? Are vreo importanţă? Care sunt implicaţiile practice ale unei astfel de afirmaţii?

    V-aş recomanda un articol de Roy L. Aldrich intitulat „Darul lui Dumnezeu” [Biblioteca Sacra, Iulie 1965.] Autorul arată în mod convingător faptul că interpretarea lui Efeseni 2:8 care spune că CREDINŢA este DARUL LUI DUMNEZEU conduce la o doctrină hiper-calvinistă, care la rândul ei duce la un plan al mântuirii nebiblic. De exemplu, Shedd spune: „Calvinistul susţine că mântuirea este în întregime de la Dumnezeu, fiind unul din efectele regenerării” [Teologie dogmatică, Vol. II, pag. 472]. Aceasta duce la un plan al mântuirii ciudat. Potrivit lui Shedd, din moment ce păcătosul nu poate crede, este instruit să facă următoarele lucruri: 1) Să citească şi să audă Cuvântul divin; 2) Să îşi aplece în mod serios mintea la adevăr; 3) Să se roage pentru darul Duhului Sfânt de convingere şi regenerare [Teologie dogmatică, Vol. II, pag. 512-513]. Arthur Pink este de acord cu Shedd spunând că păcătosul trebuie „să îi ceară lui Dumnezeu… să pună asupra sa darul pocăinţei şi credinţei”. (Suveranitatea lui Dumnezeu, pag. 198-199). Iată comentariul excelent făcut de Roy Aldrich: „Dacă păcătosul este atât de mort spiritual încât să nu poată crede, atunci cum poate auzi el cuvântul divin, cum îşi poate apleca el mintea cu seriozitate la adevăr şi cum se poate ruga pentru darul Duhului Sfânt? Calvinistul extrem lucrează până la urmă cu un cadavru spiritual destul de viu… Tragedia acestei poziţii constă în faptul că perverteşte evanghelia. Păcătosul este instruit în mod greşit să cerşească după ceea ce Dumnezeu îl îndeamnă deja să primească. Practic i se spune că rugăciunea, nu credinţa este condiţia mântuirii” [Biblioteca Sacra, Iulie 1965, pag. 249].

    O altă ilustraţie vine de la amvonul lui Dr. John MacArthur, un foarte cunoscut învăţător al Bibliei din America. Dr. MacArthur crede şi predă faptul că credinţa este darul lui Dumnezeu. [Vezi comentariul lui MacArthur pe Efeseni, pag. 61 şi vezi şi comentariul pe Romani 1-8, pag. 55 şi cartea Faith Works, pag. 24, 43, 69, 149, 185.] O astfel de învăţătură are nişte implicaţii foarte practice şi va afecta modul în care o persoană prezintă evanghelia.

    Dacă darul lui Dumnezeu este credinţa, ATUNCI CUM O OBŢIN? Nu fac nimic şi sper ca Dumnezeu în mod suveran să mi-o dea? Sau strig către Dumnezeu şi mă rog ca El să-mi dea darul credinţei mântuitoare? Se pare că Dr. MacArthur susţine această a doua opţiune. La sfârşitul unuia dintre mesajele sale a făcut un apel la mântuire şi a spus următoarele: „Credinţa este darul lui Dumnezeu… este permanentă… credinţa pe care o dă Dumnezeu naşte ascultare… Dumnezeu ţi-a dat-o şi tot EL o susţine… Fie ca Dumnezeu să vă dea adevărata credinţă mântuitoare, darul permanent care începe în smerenie şi frângere din cauza păcatului şi se termină în ascultare spre neprihănire. Aceasta este adevărata credinţă şi este un dar pe care numai Dumnezeu îl poate da, şi dacă îl doreşti atunci roagă-te şi cere-I să ţi-l dea.” [Caseta GC 90-21 despre Lordship salvation, ultima parte a casetei, comentarii făcute în timpul invitaţiei de final]

    Observaţi cu atenţie ce face MacArthur. El nu îi spune păcătosului să creadă în Domnul Isus Cristos (Fapte 16:31), ci să se ROAGE şi să ÎI CEARĂ LUI DUMNEZEU să îi dea DARUL CREDINŢEI! Acest lucru perverteşte evanghelia lui Cristos făcând rugăciunea să fie condiţia mântuirii în locul credinţei! Păcătoşilor li se porunceşte să creadă în Cristos. Nu li se porunceşte să se roage pentru darul credinţei.

    Efeseni 2:8-9 nu este un text complicat. A fost unul din primele pasaje pe care le-am memorat ca şi nou credincios. Întotdeauna l-am înţeles ca însemnând că mântuirea este darul fără plată, prin har, al lui Dumnezeu şi că primirea acestui dar se face prin credinţă. Abia dubă ce am început să citesc lucrările anumitor teologi am devenit conştient ce cealaltă interpretare. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să nu complicăm şi să nu corupem simplitatea mesajului evangheliei, un mesaj atât de direct şi de simplu încât şi un copil îl poate înţelege.

    Anexa 1
    Perspectiva 1 spune că darul despre care vorbeşte Efeseni 2:8-9 este credinţa. Există o variantă a acestei perspective care spune că darul lui Dumnezeu este credinţa, dar spre deosebire de perspectiva 1 spune că mântuirea, nu credinţa nu este „prin fapte”. Aceasta este perspectiva lui Charles Hodge [Vezi comentariul lui Charles Hodge pe Efeseni, la Efeseni 2:8-9] şi a altora. Aceşti oameni îşi dau seama că Pavel nu ar fi spus niciodată că „credinţa nu este prin fapte” (din motivele care au fost discutate deja în articol), şi astfel sunt forţaţi să plaseze o paranteză ciudată şi ne naturală în mijlocul acestui verset. Această perspectivă poate fi formulată astfel:

    Căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă (şi această credinţă nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu), nu prin fapte [adică mânuirea aceasta nu este prin fapte] ca să nu se laude nimeni.

    Hodge este un teolog reformat şi se simte confortabil în a afirma că darul lui Dumnezeu este credinţa. Dar nu se simte confortabil să spună despre credinţă că nu este prin fapte. Motivul acestei paranteze este că oameni precum Hodge sunt conştienţi de dificultatea de a spune „credinţa nu este prin fapte”. Charles Hodge are dreptate în a spune despre credinţă că nu este prin fapte; dar greşeşte spunând că acest pasaj ne învaţă despre credinţă că este darul lui Dumnezeu.

    Anexa 2
    Perspectiva 2, după cum am discutat în articol, este perspectiva care înţelege că darul lui Dumnezeu la care se referă Efeseni 2:8-9 este mântuirea. Există o variantă a acestei perspective care spune că întregul proces al mântuirii (inclusiv credinţa) este darul lui Dumnezeu. Un articol despre poziţia IFCA afirmă acest lucru astfel: „el [credinciosul care vine la Cristos] înţelege că întregul proces al mântuirii este darul lui Dumnezeu, inclusiv harul lui Dumnezeu şi propria sa alegere de a crede (Efeseni 2:8-9).” [Acest citat este luat dintr-un articol despre poziţia IFCA, Noiembrie 1990, intitulat Mântuirea prin har, prin credinţă.] Şi John Calvin a susţinut această perspectivă. Calvin nu credea că pronumele face referire la „credinţă”. El credea că face referire la „mântuirea prin har, prin credinţă” (la întregul proces al mântuirii, incluzând credinţa). Este mântuirea darul lui Dumnezeu? Această perspectivă ar răspunde „da”. Este credinţa darul lui Dumnezeu? Această perspectivă ar răspunde din nou „da” deoarece credinţa ar fi considerată ca parte a întregului proces al mântuirii. Astfel, potrivit acestei perspective, nu numai mântuirea ci şi primirea mântuirii („credinţa”) ar fi darul lui Dumnezeu.

    Această perspectiva confundă darul cu primirea darului. [Observaţi cum Romani 5:17 face o distincţie clară între dar şi primirea darului] Este interesant că mărturisirea de credinţă a IFCA, spre deosebire de articolul despre poziţia IFCA, face o distincţie clară între dar şi primirea darului: „Noi credem că mântuirea este darul lui Dumnezeu dat omului prin har şi primit prin credinţa personală în Domnul Isus Cristos.” Dar în articolul referitor la poziţia IFCA ce a fost scris pentru a clarifica ce înseamnă „credinţa mântuitoare” (în lumina controversei legate de „Lordship salvation”) această distincţie este pierdută. În articolul legat de poziţia IFCA credinţa este inclusă ca şi parte a darului (parte a întregului proces al mântuirii). Aceasta duce la o problemă evidentă. Să mă pun pe mine în locul păcătosului. Dacă credinţa în Cristos este ea însăşi darul lui Dumnezeu, atunci cum primesc eu acest dar? În loc să întreb: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” trebuie acum să mă concentrez pe întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să cred?” Dacă credinţa este darul lui Dumnezeu, atunci cum primesc acest dar? Mă rog lui Dumnezeu şi cer darul credinţei? Stau pur şi simplu şi nu fac nimic şi sper că sunt unul dintre cei aleşi care vor primi acest dar? Cum primesc darul credinţei mântuitoare? Totul este foarte încurcat şi distrage atenţia păcătosului de la locul în care aceasta ar trebui să fie îndreptată, şi anume asupra lui Isus Cristos cel crucificat.

    Anexa 3
    Există unii care au o altă explicaţie pentru folosirea genului neutru. Domnul Stephen Parker, de exemplu, susţine că pronumele este atras de genul neutru al cuvântului „dar” şi citează Marcu 15:16 ca şi analogie. [Vezi cărticica lui Stephen Parker, Calvin’s Specs Examined and Re-examined, paginile 9-10.] Este adevărat că atracţia are loc în Marcu 15:16 aşa cum arată în mod corect domnul Parker. Acesta este unul din rarele cazuri în care pronumele este în acord cu PREDICATUL atunci când propoziţia relativă este o explicaţie. Un alt exemplu ar fi Efeseni 6:17: „sabia (feminin) Duhului, care (neutru) este Cuvântul (neutru) lui Dumnezeu” (antecedentul este „sabia” dar pronumele este atras la genul neutru). Cu toate acestea, nu prea avem aceeaşi situaţie în Efeseni 2:8. În primul rând, în Marcu 15:16 avem un pronume relativ, pe când în Efeseni 2:8 avem un pronume demonstrativ [τουτο]. În Marcu 15:16 verbul este formulat în mod specific, dar în Efeseni 2:8 verbul este subînțeles (cuvântul „este” nu apare în original). Totuşi cea mai mare problemă constă în faptul că în Marcu 15:16 cuvântul „palat” vine imediat după cuvântul „curte” dar în Efeseni 2:8 există o întreagă expresie suplimentară care desparte „aceasta” de „dar”, ceea ce ar face atracţia mult mai puţin probabilă: „…prin credinţă şi aceasta NU DE LA VOI, este darul…” Cu alte cuvinte, în Marcu 15:16 există un singur cuvânt (verbul εστιν) între pronume şi cuvântul de care este atras. În Efeseni 2:8 există cinci cuvinte greceşti între pronume şi cuvântul de care domnul Parker pretinde că este atras pronumele. Această explicaţie pare foarte neverosimilă şi nu am găsit acest argument în comentariile respectabile pe care le-am consultat chiar dacă unii autori sunt dintre cei ce cred că antecedentul este „credinţa”. Trebuie de asemenea notat că domnul Parker greşeşte atunci când spune că „palat” şi „care” în Marcu 15:16 nu se acordă în număr. De fapt se acordă. Ambele sunt la singular.

    Articol de George Zeller (1/80; revizuit 6/91, 8/98, 5/07). Tradus de Lionel Mischie
    Articolul original aici.

    Exprimă-ţi părerea completând următorul formular:

    Care este a patra lună din an?