Semne şi minuni astăzi?

uzim adesea despre biserici în care par să se petreacă lucruri extraordinare. Oamenii sunt vindecaţi de boli şi invalidităţi. Oamenii vorbesc în limbi noi pe care nu le-au învăţat. Sunt acestea dovezi că bisericile respective sunt adevărate biserici Nou Testamentare? Face Biblia lumină asupra acestui subiect important?

Potrivit cu Marcu 16:17-18, Isus a spus:

Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi.

Sunt aceste afirmaţii menite să se aplice numai în primul secol, sau sunt valabile şi în ziua de azi?

Vindecare miraculoasă

În primul rând trebuie să facem distincţie între lucrarea miracolelor şi făcătorii de miracole. Dumnezeu poate face orice doreşte, în orice moment, câtă vreme ceea ce face este în acord cu natura Sa sfântă. Cred că Dumnezeu nu numai că poate, dar şi înfăptuieşte miracole astăzi, însă nu prin intermediul făcătorilor de miracole. Daţi-mi voie să vă dau două exemple.

Verişoara mea avea un cancer foarte agresiv, inoperabil. M-am rugat ca Dumnezeu să o ia repede acasă ca să nu fie nevoită să sufere. Astăzi medicii nu mai găsesc nici o urmă de cancer. Ea spune că a fost vindecată deoarece Dumnezeu a auzit rugăciunile mamei sale, şi eu sunt de acord cu ea.

Un coleg misionar s-a îmbolnăvit de boala Creutzfeldt-Jakobs a cărei cauză medicii cred că este consumarea de carne alterată. Comunitatea medicală consideră această boală ca fiind universal fatală. Mulţi s-au rugat pentru el. După mai multe luni de suferinţă a început să-şi revină. Astăzi este perfect sănătos şi duce o viaţă normală. În mod clar Dumnezeu a lucrat un miracol.¹

Modelul biblic

Aceste două exemple nu sunt similare cu miracolele înregistrate în Biblie. Să vă dau un exemplu din Biblie pentru a face comparaţia. Fapte 3:1-10 prezintă vindecare unui olog. Luca ne spune că omul fusese olog din naştere. Acest miracol are practic două părţi. Întâi i s-au întărit tălpile şi gleznele. (verset 7). Apoi a putut să umble şi să sară. (verset 8). Oamenii care nu au umblat niciodată înainte trebuie să înveţe să meargă. Chiar şi cei care au umblat înainte, dar au suferit accidentări grave, adesea trebuie să înveţe din nou să meargă. Procesul necesită timp. Acest miracol are două caracteristici comune celorlalte miracole biblice: a fost instantaneu şi complet.

Să comparăm acest miracol cu cele două exemple ale mele de mai sus. Nici unul din exemplele moderne nu s-a produs imediat. Ambele au necesitat un proces pe o durată de câteva luni. Nimeni nu i-a spus vreuneia dintre cele două persoane: În numele lui Isus din Nazaret fii vindecat.” Se înregistrează cazuri rare în care bolnavi de cancer experimentează ceea ce se numeşte remisiune spontană, cu alte cuvinte cancerul dispare pur şi simplu fără a exista vreo explicaţie medicală. Acest lucru se întâmplă când alţii se roagă şi când nu se roagă nimeni. Pentru vindecarea ologului din naştere nu este posibilă nici o explicaţie naturală.

Aşadar întrebarea la care trebuie să răspundem nu este dacă Dumnezeu poate şi lucrează miracole astăzi, ci dacă miracolele pe care Dumnezeu le face astăzi sunt asemenea celor înregistrate în Biblie. Foloseşte Dumnezeu semne şi minuni pentru a arăta cine are adevărul în zilele noastre? Eu cred că răspunsul este nu, iar motivele urmează.

Ce spune Biblia despre continuarea semnelor şi minunilor?

Versetele citate deja din Marcu par suficient de clare. Vom putea spune cine sunt adevăraţii credincioşi prin semnele pe care le vor putea face. Dar chiar aşa să fie? În întreaga istorie a bisericii situaţiile în care s-au produs asemenea semne sunt atât rare cât şi discutabile în ce priveşte autenticitatea lor.

Să privim la istoria biblică. Găsim doar trei perioade în care miracolele au fost frecvente. Când copiii lui Israel au ieşit din Egipt şi au intrat în Ţara promisă Dumnezeu a făcut multe miracole prin Moise, Aaron şi Iosua. Ilie şi Elisei au făcut multe miracole. În vremea lui Isus şi a apostolilor, miracolele au fost frecvente. În prima şi a treia dintre aceste perioade Dumnezeu introducea un nou program. Prin faptele miraculoase El arăta că revelaţia nouă ce era dată provenea cu adevărat de la El. În a doua perioadă Israel era pe cale să fie convertit la închinarea la Baal.

Pe de altă parte, lista uriaşilor spirituali care nu au făcut niciodată un miracol este atât lungă cât şi impresionantă. De exemplu, Isus însuşi a mărturisit despre cât de mare era Ioan Botezătorul: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” (Matei 11:11).Şi totuşi „Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta, era adevărat.” (Ioan 10:41). Câţi dintre patriarhi, dintre regii evlavioşi sau profeţii din Israel au fost făcători de minuni? Foarte puţini.

După ce enumeră miracolele asociate cu eroii credinţei din Vechiul Testament, Evrei capitolul 11 schimbă tonul la mijlocul versetului 35. Până la sfârşitul versetului 38, scriitorul enumeră diferite tipuri de suferinţe şi atrocităţi de care Dumnezeu nu i-a scăpat pe alţii. Potrivit versetului 38, lumea nu a fost vrednică de aceşti bărbaţi şi femei. Ei nu erau inferiori din punct de vedere spiritual pentru că nu au făcut miracole. Ei şi-au demonstrat credinţa prin îndurarea victorioasă a încercărilor.

Din moment ce primii creştini credeau că Isus Cristos se putea întoarce în orice moment, ei nu s-au gândit foarte mult la cum va arăta creştinismul în secolele următoare. De exemplu Pavel credea că va fi în viaţă la întoarcerea lui Cristos. (1 Tesaloniceni 4:17).

Evrei 2:3-4

Cel mai bun loc unde să găseşti dovezi că intenţia lui Dumnezeu a fost ca semnele şi minunile să înceteze după trecerea primei generaţii de creştini se află într-o carte scrisă de cineva care nu a fost apostol şi care a scris după ce majoritatea apostolilor erau deja morţi. Noul Testament conţine două astfel de cărţi: Evrei şi Iuda. Evrei 2:3-4 abordează subiectul semnelor şi minunilor.

Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!

Ce putem învăţa din aceste versete? Întâi faptul că scriitorul nu era unul care L-a auzit pe Domnul, ci unul care a auzit ceea ce Domnul a spus de la urmaşii Domnului, la fel ca şi cei cărora li se adresa. Apoi, Dumnezeu a întărit veridicitatea celor raportate de cei ce l-au auzit pe Domnul prin miracole. Cuvântul tradus „întărea mărturia lor” este un participiu care exprimă o acţiune ce se petrece în acelaşi timp cu verbul principal („a fost adeverită” din versetul 3). A continuat următoarea generaţie de creştini (care îi includea atât pe autorul cărţii Evrei cât şi pe cititorii săi) să facă minuni?

Poate că versetul nu spune „nu” în mod direct, dar în mod clar implică acest lucru. Problema de care se ocupă cartea Evrei este aceea a creştinilor evrei care erau ispitiţi să se întoarcă la iudaism. Cartea este plină de dovezi ale faptului că creştinismul este superior sistemului din Vechiul Testament şi de avertizări cu privire la consecinţele întoarcerii la vechile căi. Capitolele unu şi doi arată superioritatea lui Cristos faţă de profeţii din Vechiul Testament şi faţă de îngeri. Capitolele următoare arată superioritatea lui Cristos faţă de Moise şi faţă de sistemul preoţesc şi de jertfe din Vechiul Testament.

În Evrei 2:3 scriitorul spune că cititorii nu au nici o scuză să nu cunoască planul lui Dumnezeu de mântuire. Acest plan a fost spus de Domnul. A fost confirmat de urmaşii Săi. Dumnezeu a întărit adevărul a ceea ce urmaşii au spus prin semne şi minuni astfel încât cititorii să ştie că mesajul venea cu adevărat de la Dumnezeu.

Dacă semnele şi minunile au continuat în următoarea generaţie de creştini, aici era locul cel mai potrivit să se spună acest lucru. Iudaismul nu a produs semne şi minuni. Având în vedere mesajul general al cărţii, e greu de înţeles de ce, dacă miracolele au continuat să apară, acest fapt nu a fost menţionat undeva în cartea Evrei. Faptul că scriitorul nu pretinde să facă minuni el însuşi este de asemenea foarte semnificativ. Dumnezeu a confirmat mesajul urmaşilor Domnului prin semne şi minuni. Odată ce mesajul lor a fost scris şi prima generaţie de creştini a trecut, nu mai era nevoie de semne şi minuni.

Isus Cristos este acelaşi

Cineva ar putea argumenta că semnele şi minunile trebuie să continue deoarece Isus Cristos „este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). Este de asemenea adevărat că Dumnezeu „a făcut lumile” prin Fiul Său. Literal, Dumnezeu a „trasat veacurile” prin El – adică, Dumnezeu a planificat cursul istoriei prin Isus Cristos. Din moment ce Dumnezeu lucrează prin „legile naturale” în majoritatea timpului în istoria umană şi doar rar prin miracole (aşa cum am arătat anterior în istoria biblică), ne-am aştepta ca miracolele realizate în vremea apostolilor să fie foarte rare dacă Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.

Şarlatani

Cred că Dumnezeu vindecă cu adevărat ca răspuns la rugăciune, dar „vindecătorii prin credinţă” sunt o cu totul altă problemă. Vindecătorii prin credinţă pretind să poată vindeca exact precum Apostolii o făceau în primul secol. Haideţi să admitem că Dumnezeu poate vindeca pe oricine vrea El, când vrea El. Întrebarea este: lucrează El astăzi prin făcătorii de minuni cunoscuţi ca „vindecători prin credinţă”?

Oamenii care suferă de boli şi invalidităţi devin adesea disperaţi în găsirea alinării şi ajutorului. O întreagă clasă de răufăcători se folosesc de acest fapt. Ei oferă medicamente şi tratamente false, adună bani după care părăsesc oraşele atunci când leacul lor miraculos nu funcţionează. Falsurile religioase funcţionează într-o manieră similară. Dacă ai credinţă şi dai bani, ei te vor vindeca de boală. Mai mulţi vindecători prin credinţă faimoşi au fost demascaţi ca fiind necinstiţi şi chiar imorali. Demascarea necinstei lor face rău chiar şi lucrărilor creştine oneste, deoarece lumea nu face distincţie între lucrările false şi cele veritabile.

Ar trebui să ne amintim de asemenea că Biblia vorbeşte despre „minuni mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:9; vezi şi Matei 24:24; Apocalipsa 13:13-14). Satan poate să facă minuni sau minuni aparente pentru a înşela.

Credincioşi sinceri

Cunosc oameni care în mod sincer cred că Dumnezeu face azi minuni în acelaşi mod în care a făcut în vremea apostolică. Cum rămâne cu pretinsele miracole reale realizate de creştinii sinceri?

Putem clasifica bolile în două mari categorii: boli organice (sau funcţionale) şi neorganice (sau psihosomatice). Ca exemple de boli organice putem enumera cancerul, pneumonia, oasele rupte, tot felul de boli provocate de microorganisme. Bolile neorganice sunt mai greu de legat de o cauză fizică specifică. Migrenele ar fi un exemplu de astfel de boală. Majoritatea vindecărilor raportate ce aceşti vindecători prin credinţă fac parte din a doua categorie. Vindecările înregistrate în Biblie făceau parte din prima categorie (boli organice). Cinci medici creştini au investigat o lucrare de vindecare din Leeds, Anglia. Ei nu au găsit nici măcar un singur exemplu clar de vindecare a unei boli organice.²

Poate aţi auzit raportări despre vindecarea unor boli organice şi chiar despre oameni înviaţi din morţi, aşa cum şi eu am auzit. În fiecare caz, raportul vine de la cineva care cunoaşte pe cineva care cunoaşte pe cineva care a fost martor la vindecare. Mărturii directe şi de încredere sunt dificil, dacă nu chiar imposibil de găsit.

Vindecă Dumnezeu în mod miraculos? Da. Foloseşte El azi vindecători prin credinţă? Nu.

Vorbirea în limbi neînvăţate anterior

A doua întrebare majoră se referă la vorbirea în limbi neînvăţate anterior de vorbitor. Bisericile carismatice şi penticostale pretind (1) că vorbirea în limbi noi a fost o experienţă obişnuită a creştinilor din primul secol, (2) că acest fenomen era un semn al botezului Duhului (o experienţă specială ce urma mântuirii) şi (3) că ceea ce fac ei azi este identic cu ceea ce s-a întâmplat în biserica primului secol. Mă voi ocupa pe rând de fiecare din aceste afirmaţii.

A fost vorbirea în limbi neînvăţate anterior de vorbitor un lucru obişnuit în primul secol?

Întâi de toate, cartea Faptele Apostolilor este o carte istorică. Faptul că această carte înregistrează ceva nu înseamnă că intenţia lui Dumnezeu este ca acel lucru să se întâmple în mod obişnuit. În ziua Cincizecimii, ucenicii au vorbit în mod clar în limbi pe care nu le învăţaseră înainte, dar au văzut şi limbi ca de foc şi au auzit un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic. Ultimele două evenimente nu s-au repetat.

În al doilea rând, cartea Faptelor nu demonstrează în mod clar că vorbirea în limbi noi era o experienţă obişnuită pentru primii creştini. Luca ne spune în mod direct că anumiţi oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au învăţat anterior doar în trei ocazii: Fapte 2, 10 şi 19. Fiecare situaţie a fost unică în felul ei. Prima reprezenta începutul bisericii. În a doua situaţie Duhul Sfânt le-a arătat creştinilor evrei că neamurile puteau fi mântuite fără să aibă vreo legătură cu respectarea ritualurilor legii lui Moise. În a treia situaţie, unii dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul aveau doar o înţelegere parţială a venirii lui Cristos datorită informaţiei limitate. Ei aveau nevoie de ajutor în a face trecerea de la predicarea pregătitoare a lui Ioan la împlinirea în Cristos.

Luca înregistrează numeroase cazuri în care ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, dar acestea trei sunt singurele situaţii în care menţionează limbi noi. Am putea presupune că ori de câte ori s-a produs umplerea cu Duhul Sfânt în Fapte, ucenicii au vorbit în limbi noi. Poate fi adevărat acest lucru, dar nu este decât o presupunere. Biblia nu afirmă niciunde acest lucru.

Singurul loc unde mai este menţionată vorbirea în limbi noi este 1 Corinteni 12-14, unde Pavel îşi exprimă îngrijorarea cu privire la abuzul în folosirea darurilor spirituale. Noul Testament menţionează vorbirea în limbi noi în doar trei cărţi: Marcu, Fapte şi 1 Corinteni. Dacă vorbirea în limbi a fost o faţetă importantă a creştinismului primului secol, atunci scriitorii Noului Testament o menţionează surprinzător de puţin.

Este vorbirea în limbi neînvăţate anterior de vorbitor un semn al botezului Duhului?

Pretenţia că vorbirea în limbi noi este semnul că o persoană a primit botezul Duhului are două aspecte. Primul aspect este că vorbirea într-o limbă neînvăţată anterior este semnul botezului Duhului Sfânt. Al doilea este că cei ce o experimentează sunt mai spirituali şi au o bucurie mai mare decât ceilalţi. Petru a spus în Fapte 11:15 că

Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei [casa lui Corneliu] ca şi peste noi la început.

Acest lucru i-a amintit de cuvintele Domnului

Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt. (verset 16)

În ambele situaţii credincioşii au vorbit în limbi noi (Fapte 2:4; 10:44-46).

Vorbirea în limbi noi a însoţit în mod sigur botezul Duhului în aceste două situaţii, însă aceste evenimente au fost obişnuite sau neobişnuite? Fapte este o carte istorică, aşa cum am observat mai sus. Comentariile din epistole sunt adesea de mare ajutor în interpretarea evenimentelor din Fapte. Pavel spune în 1 Corinteni 12:13 că toţi creştinii din Corint au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. În versetul 30 al aceluiaşi capitol, el întreabă dacă toţi vorbesc în limbi. Răspunsul evident la întrebare este nu, tot aşa cum şi răspunsul la celelalte întrebări din seria de versete 29 şi 30 este nu.

Din moment ce toţi creştinii sunt botezaţi cu Duhul Sfânt şi nu toţi creştinii vorbesc în limbi pe care nu le-au învăţat anterior, înseamnă că vorbirea în limbi neînvăţate anterior nu este un semn indispensabil al botezului Duhului.

Este vorbirea în limbi neînvăţate anterior sau alt dar spiritual spectaculos un semn de spiritualitate?

Darurile spirituale spectaculoase nu erau un semn de spiritualitate în primul secol. Biserica din Corint afişa daruri spirituale spectaculoase, inclusiv vorbirea în limbi neînvăţate anterior, mai mult decât orice altă biserică despre care avem informaţii. Cu toate acestea biserica era departe de a fi o biserică spirituală. În 1 Corinteni 3:1 Pavel spune că nu le-a putut vorbi „ca unor oameni duhovniceşti” ci „ca unor oameni lumeşti”. El adaugă în versetul 3: „Pentru că tot lumeşti sunteţi”.

O adolescentă vioaie pe care am cunoscut-o cândva a participat la întâlnirile noastre de tineret deoarece biserica ei nu avea un astfel de grup. Pastorul nostru de tineret a început să fie îngrijorat de direcţia în care mergea viaţa ei, şi a împărtăşit aceste îngrijorări cu părinţii fetei. Ei l-au întrebat pe pastorul de tineret dacă el a vorbit vreodată în limbi aşa cum ei făceau în biserica lor. El a răspuns că nu. Atunci ei au spus că din moment ce fiica lor vorbise în limbi noi, ea trebuie să fie mult mai avansată spiritual. Au insistat că pastorul nu avea nici un drept să o critice. Peste câteva luni era însărcinată şi necăsătorită la 16 ani. Dacă acea familie nu ar fi presupus că vorbirea în limbi noi este un semn de superioritate spirituală, sfatul unui pastor de tineret evlavios ar fi putut împiedica acest păcat tragic.

Este fenomenul modern al vorbirii în limbi noi la fel ca cel din primul secol?

Dacă fenomenul modern al vorbirii în limbi noi nu este la fel ca cel practicat în primul secol, vorbirea modernă în limbi noi nu are nici o legitimitate biblică. De dragul clarităţii, voi numi ceea ce se întâmplă în adunările carismatice moderne VL. Să comparăm VL cu înregistrarea Noului Testament.

În mod clar, în ziua Cincizecimii, ucenicii au vorbit în limbi umane cunoscute. Potrivit cu Fapte 2:6-11, oameni din diferite naţiuni au auzit despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu în propriile lor limbi. Petru a spus că ceea ce a văzut în casa lui Corneliu era ca ceea ce s-a întâmplat „la început”(Fapte 11:15).

Apărătorii VL recunosc faptul că ceea ce fac ei nu este la fel cu ceea ce s-a întâmplat în Fapte atunci când argumentează că există de fapt două feluri de vorbiri în limbi noi în Noul Testament: limbi umane cunoscute vorbite în Fapte şi o limbă cerească sau devoţională care apare în mod obişnuit în serviciile lor de închinare. 1 Corinteni 13:1 menţionează într-adevăr limbi ale îngerilor, dar Pavel nu sugerează că el chiar ar fi putut vorbi aceste limbi ale îngerilor. Pur şi simplu el arată spre superioritatea dragostei faţă de orice fel de dar spiritual.

Vern S. Poythress, care este atât un învăţat al Noului Testament cât şi un lingvist bine pregătit, a scris în Westminster Theological Journal o analiză a unei cercetări actuale a VL. Deşi tonul articolului simpatizează cu VL, el admite (1) că oricine poate fi învăţat VL fie că este credincios sau nu, (2) că cei ce practică VL nu pot face diferenţa între VL religioasă şi nereligioasă şi (3) că acelaşi fenomen apare şi în alte religii.³ Dacă VL trebuie învăţată şi dacă oricine o poate practica, fie că este credincios sau nu, VL nu poate fi în acelaşi timp un dar miraculos al Duhului Sfânt. VL nu poate dovedi nimic despre starea spirituală a vorbitorului sau despre veridicitatea crezurilor celui ce vorbeşte.

Daţi-mi voie să vă propun două experimente la care să vă gândiţi. Întâi, mergeţi la o întâlnire carismatică unde are loc VL şi spuneţi ceva într-o limbă pe care o cunoaşteţi, dar pe care nimeni altcineva din grup nu o cunoaşte. Apoi aşteptaţi ca cineva să interpreteze ce aţi spus şi vedeţi dacă interpretează corect. Apoi, mergeţi la o întâlnire carismatică şi spuneţi-le liderilor că vreţi să aflaţi dacă ceea ce fac ei vine cu adevărat de la Dumnezeu. Spuneţi-le că veţi spune ceva într-o limbă pe care nimeni de acolo în afară de dumneavoastră nu o cunoaşte ca să vedeţi dacă ei interpretează corect ceea ce spuneţi. Vă vor da voie să faceţi acest lucru, sau vă vor spune să plecaţi?

De ce sunt întrebările cu privire la vindecările miraculoase şi VL, semne şi minuni, aşa de importante?

Cei ce caută semne şi minuni pun adesea experienţa personală mai presus de învăţătura biblică. Problema nu este numai că ceea ce cred este contrat cu ceea ce spune Biblia, ci că, pentru ei, ceea ce spune Biblia nu este important. Isus a spus că „un neam viclean şi prea curvar cere un semn” (Matei 16:4; vezi 1 Corinteni 1:22-24). Isaia abordează problema semnelor miraculoase când spune

„La lege şi la mărturie!” Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta. (Isaia 8:20)

Testul adevărului este Cuvântul lui Dumnezeu, nu un semn miraculos.

Ceva mai bun

Care lucrare a lui Dumnezeu este mai măreaţă: o vindecare miraculoasă, sau capacitatea de a îndura suferinţa şi chiar moartea în mod victorios? Deşi majoritatea dintre noi am prefera prima variantă, eu cred că răspunsul se găseşte în a doua. Pavel a spus că se bucură în slăbiciuni „ca puterea lui Hristos să rămână în” el (2 Corinteni 12:7-10). Dumnezeu şi-a arătat puterea într-un mod mai măreţ folosindu-l pe Pavel în slăbiciunile sale decât dacă l-ar fi vindecat.

Dumnezeu face azi multe lucrări care sunt mult mai uimitoare decât vorbirea în limbi neînvăţate anterior sau vindecarea. Dumnezeu aduce pace în familii în care nu au existat decât conflicte. Reface căsnicii. Izbăveşte de obiceiuri păcătoase distructive. Dă puterea de a trăi în victorie spirituală. Dar cel mai minunat dintre toate este că dă o nouă viaţă spirituală bărbaților şi femeilor, băieţilor şi fetelor, le iartă păcatele şi le dă viaţă veşnică.

Poţi avea în inima ta miracolul unei noi naşteri spirituale dacă îţi recunoşti păcătoşenia şi dependenţa ta totală de iertarea lui Dumnezeu. Poţi primi această nouă viaţă punându-ţi încrederea în Isus Cristos şi ceea ce El a făcut murind pe cruce pentru păcatele tale (Romani 6:23; 2 Corinteni 5:21; Romani 10:9-10).

________________________
¹ Vezi From Strength to Strength, Our Testimony of God’s Healing, Don and Jill Vanderhoof, Greenville, SC, USA: Ambassador Emerald International, 2002.
² The Healing Promise, Richard Mayhue, Eugene, Oregon, USA: Harvest House Publishers, 1997, pp. 76-78. Merită să observăm că multe religii false raportează „vindecări” de acelaşi fel ca cele din bisericile carismatice.
³ “Linguistic and Sociological Analyses of Modern Tongues-Speaking: Their Contributions and Limitations,” Westminster Theological Journal 42/2 (1980) 370-372. Accesat pe internet aici în 6 decembrie 2008.

Puteţi citi online acest articol în limba engleză la http://hungaryhearts.com/?p=531

Exprimă-ţi părerea completând următorul formular: